Biserica

Șerban VodĂ

1 septembrie – Indictionul sau Noul an bisericesc


La 1 septembrie începe noul an bisericesc. Tradiţia de a începe noul an în prima zi de toamnă era comună mai multor popoare biblice, căci recoltele anuale erau în hambare, iar oamenii se pregăteau pentru un nou an agricol. Dar Biserica ne arată că anul nou bisericesc are şi o profundă semnificaţie teologică.

După tradiţia iudaică, mai multe evenimente sunt legate de această zi: Arca lui Noe s-a oprit în muntele Ararat după încetarea potopului; Moise s-a coborât din Muntele Sinai cu Tablele Legii; în această zi s-a construit cortul mărturiei, în care a fost pus Chivotul Legii; a fost sfinţit templul lui Solomon şi tot în această zi arhiereul intra o dată pe an în sfânta sfintelor pentru a tămâia altarul. La începutul lunii septembrie, evreii aveau sărbătoarea corturilor, în amintirea celor 40 de ani pe care i-au petrecut în pustie înainte de a intra în pământul făgăduinţei.

Începutul anului nou bisericesc la 1 septembrie s-a stabilit pentru toată creştinătatea la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Românii numesc noul an bisericesc indictul sau indictionul, care înseamnă „arătare” şi „poruncă”. Acesta aminteşte de intrarea Domnului în sinagogă, când a citit cuvintele prorocului Isaia, ce vesteau trimiterea Unsului lui Dumnezeu către popor pentru a-i uşura suferinţa. Indictionul era de fapt o sărbătoare a Imperiului Roman. Atunci împăratul se arăta poporului, prezenta situaţia imperiului şi comunica diferite informaţii privitoare la viaţa publică. Tot la această dată se plăteau impozitele şi soldele soldaţilor pe anul ce trecuse.

Evanghelia zilei (Luca 4, 16-22) redă începutul activităţii publice a lui Hristos. În această zi a intrat Domnul Iisus în sinagoga iudeilor şi a citit din cartea lui Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea, să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului” (Luca 4, 18-19). Domnul Hristos le spune celor ce-L ascultau că profeţia s-a împlinit în El. Potrivit tradiţiei, Iisus a venit la Nazaret pentru a vesti cuvântul lui Dumnezeu la începutul toamnei. Biserica s-a asociat acestei tradiţii şi a pus începutul ciclului liturgic sau al slăvirii lui Dumnezeu în Biserică prin sfintele slujbe pe durata unui an în aceeaşi zi care aminteşte de începutul propovăduirii Domnului Iisus Hristos.


Sfântul Cuvios Dionisie cel Smerit (1 septembrie)

Născut în jurul anului 470 în Sciţia Mică, a ales de tânăr viaţa monahală în una dintre mănăstirile eparhiei Tomisului. Dorind să studieze teologia mai profund, pleacă în Orient, mai întâi la Locurile Sfinte, oprindu-se îndelung la Mormântul Domnului, apoi în Asia Mică, stabilindu-se la o mănăstire din Constantinopol. Pentru că ştia foarte bine greaca şi latina, a fost trimis la Roma, unde papa Ghelasie avea nevoie de un traducător pentru canoanele Sinoadelor Ecumenice şi scrierile patristice răsăritene. În anul 496 Cuviosul Dionisie ajunge la Roma şi intră în Mănăstirea „Sfânta Anastasia”. Pe lângă traduceri, Cuviosul se va ocupa şi cu predarea dialecticii la Universitatea Vivarium din Calabria. Acolo l-a cunoscut şi s-a împrietenit cu Casiodor.

Un frumos portret al Cuviosului Dionisie a rămas de la Casiodor. Acesta ne spune despre Cuviosul Dionisie că era „de neam scit, dar de obiceiuri întru totul romane, foarte priceput la ambele limbi, cunoscător perfect al Sfintei Scripturi şi al Dogmaticii, înţelept şi simplu, învăţat şi smerit, cu vorbă puţină, feciorelnic, blând, plângând când auzea vorbe de veselie nepotrivite, postitor, fără să osândească pe cei care mâncau; mânca rar şi atunci lucruri obişnuite, ştia să se abţină în mijlocul plăcerilor, la mesele trupeşti ştia să aducă întotdeauna mâncări duhovniceşti, dar participa şi la conversaţii nebisericeşti, răspundea strălucit la orice întrebare i se punea. În el era multă simplitate împreună cu înţelepciune, smerenie împreună cu învăţătură, moderaţie împreună cu talentul de a vorbi, încât se socotea un nimic sau unul dintre cei din urmă slujitori, deşi era vrednic, fără îndoială, de societatea regilor.“

La Roma va primi Taina Preoţiei, cu siguranţă până pe la anul 499. Cuviosul Dionisie se va ocupa şi de data Sfintelor Paşti, o altă problemă a Bisericii Romei. Stabilirea datei pascale fusese încredinţată de Sinodul I Ecumenic de la Niceea Bisericii din Alexandria Egiptului, însă romanii se îndepărtaseră de această tradiţie. În anul 525, într-o lucrare intitulată „Cartea despre Paşti”, Cuviosul Dionisie argumentează adoptarea de către apuseni a datinei alexandrine. Totodată, adaugă o pascalie în completarea Sfântului Chiril cu datele Sfintelor Paşti pentru anii 532-626.

Se ştie că Sfântul Dionisie a deprins astronomia în timpul uceniciei la Alexandria. El a propus numărătoarea anilor „de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, iar nu de la împăratul Diocleţian, ca până atunci, pentru ca astfel să fie tuturor mai cunoscut începutul nădejdii noastre şi pentru ca să apară mai clară cauza răscumpărării neamului omenesc, adică Patimile Mântuitorului nostru.” Era creştină astfel întemeiată a intrat în vigoare la Roma în anul 527, iar până la începutul mileniului al doilea a fost adoptată în toată lumea creştină.

Cuviosul Dionisie cel Smerit „a murit în mireasma sfinţeniei“ pe la anul 545, în Italia. Numindu-se pe sine „Exiguus”, adică „smerit”, s-a înălţat. Casiodor îi adresa, încă din timpul vieţii, cuvinte de invocare, asemenea unui sfânt canonizat: „Să mijlocească pentru noi, el care obişnuia să se roage împreună cu noi, ca să putem fi ajutaţi acum prin meritele lui, cu rugăciunea căruia am fost întăriţi aici pe pământ.”