Biserica

Șerban VodĂ

Anul omagial al satului românesc Concursul Național Catehetic „Hristos: sufletul satului meu”


Cu bucurie, dragoste de frumos şi autentic am pornit într-o călătorie în lumea satului românesc.
Concursul Naţional Catehetic „Hristos: sufletul satului meu” aduce o temă atât de frumoasă şi ofertantă. De aceea, noi, copiii Parohiei Şerban Vodă şi ai Şcolii Nr. 103, împreună cu Pr. Adrian Chiriţă, Pr. Diac. Cristian Filiuţă şi doamna profesoară de religie a Şcolii Nr. 103 Minodora Cîrstoiu, vom încerca să redescoperim frumuseţea satului românesc, tradiţia şi portul popular, unitatea de credinţă şi de neam în ţara noastră, păstrată prin preoţi şi oameni vrednici ai satului.


Am ales un sat de pe Valea Argeşului, ale cărui începuturi se pierd în negura timpului, cu sute de ani înainte de întemeierea Ţării Româneşti. Legendele încrustate în file îngălbenite spun că descendenţi ai lui Seneslau s-au aşezat pe aceste pământuri.
Satul a fost denumit după Sandu Bucşenescu, un boier care a stăpânit în trecut moşia aflată pe teritoriul satului de astăzi. În documente, satul Bucşeneşti apare atestat în anul 1625 şi este situat în comuna Corbeni, la 20 de km de Curtea de Argeş, fosta reşedinţă a domnitorilor Basarabi.
Sandu Bucşenescu, împreună cu fratele său, Iordache, căpitan la Loviştea, ridică între anii 1747-1748 o bisericuţă în livezile întinse ale satului şi astfel ea se va numi, un timp, chiar aşa: „Biserica din Livezi”.
„Biserica din Livezi”, cu cele trei hramuri ale sale, „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, „Sfântul Arhanghel Mihail” şi „Adormirea Maicii Domnului”, a avut preoţi destoinici şi credincioşi, ce au iubit
lumea satului şi au păstorit cu dragoste peste ea. Au strâns în jurul bisericii şi al lor pe toţi oamenii mai bogaţi, mai săraci, simpli sau educaţi şi niciunul dintre ei nu a pierdut calea, pentru că au avut buni sfătuitori în preoţii satului.
Aşa au fost cei de dinainte, dar aşa este şi astăzi părintele „Bisericii din Livezi”, om luminos, cu o inimă ruptă ca din soare.  În acest micuţ sat, oamenii au păstrat ritmul vieţii tihnită şi bine ancorată în credinţa strămoşească. Muncesc după legi din vechime, doar de ei ştiute şi se roagă, împreună cu Părintele lor, în toate zilele de sărbătoare sau de tristeţe. Portul tradiţional şi specific zonei este păstrat şi purtat cu mândrie cu ocazia marilor sărbători creştine sau în cadrul obiceiurilor de nuntă. Femeile ştiu să toarcă, să ţeasă şi să lucreze cu acul minunate ii şi fote, covoare, ştergare şi cuverturi, cu care-şi împodobesc casele şi inimile. Bărbaţii, meşteri ingenioşi, ştiu să facă absolut tot ce ţine de buna funcţionare a unei gospodării, de la construirea casei, creşterea animalelor, cioplitul lemnului şi până la învârtitul horei.
De aceea, ne dorim ca micul nostru proiect să contribuie la redescoperirea valorilor păstrate şi promovate de satul românesc de-a lungul timpului.