Biserica

Șerban VodĂ

CAPADOCIA


Ultima carte a Noului Testament este o carte cu continut profetic, numita Apocalipsa. Cuvantul “Apocalipsa” inseamna “descoperire”. Apocalipsa Sfantului Ioan este scrierea in care se arata descoperirea Mantuitorului Iisus Hristos facuta Apostolului Ioan, spre a o face cunoscuta crestinilor.

Descoperirea Lui Iisus Hristos facuta Bisericii prin Sfantul Ioan Teologul n-a incetat a fascina pe credinciosi nici dupa mai bine de 19 secole de la aparitia ei. Nici pana astazi Apocalipsa nu si-a epuizat forta ei de a-i lumina si a-i intari pe credinciosii crestini in lupta lor duhovniceasca.

Mesajul Apocalipsei este cu atat mai puternic cu cat el nu se adreseaza unei biserici ideale si unor crestini utopici. Destinatarii primi ai Apocalipsei sunt niste crestini concreti, cu ravna, cu virtutile si biruintele lor, dar si cu scaderi si pacate.

Capitolele II si III cuprind 7 “scrisori” adresate cate unei biserici din Asia Mica. Apocalipsa este fascinanta prin raspunsurile dumnezeieste inspirate si mereu actuale date problemelor bisericii si ale credinciosilor ei, iar mesajul ei este un continuu izvor de energie si speranta.

Ce bine e sa ne reamintim in incercarile si necazurile noastre ca Hristos este si ramane in mijlocul celor 7 sfesnice, adica in mijlocul Bisericii Sale. Ce puternic imbold de a fi mereu priveghetori ne da incredintarea ca Domnul vede si stie faptele noastre! Si ce mangaietor si datator de speranta este mesajul ca El nu inceteaza a bate la usa inimii noastre, a celor pacatosi, asteptand sa ne ofere darul impreuna – cinarii cu El aici si in vesnicie.

Ca orice cuvant al Domnului, mesajul Apocalipsei este extreme de important. Mai intai pentru ca dezvaluie lucruri de o importanta capitala pentru viata Bisericii si a membrilor Ei, iar apoi pentru ca lamureste sensul desfasurarii istoriei umane.

Cu gandul la intelesul duhovnicesc al Apocalipsei am pasit smeriti in Asia Mica sa vizitam locurile incarcate de istorie unde au existat aceste comunitati crestine. Am pasit impreuna cu un grup de preoti si de credinciosi sa ne inchinam cu evlavie in locurile in care au propovaduit Sfintii Apostoli si ucenicii lor, in misiunea incredintata lor de Mantuitorul Iisus Hristoas.

In cele ce urmeaza vom incerca sa va purtam si pe dumneavoastra, iubiti cititori, cu mintea in locurile pline de simboluri unde odinioara a predicat Sfantul Evanghelist Ioan si vom incerca sa va prezentam cele sapte biserici amintite in Apocalipsa, precum si intelesul duhovnicesc al scrisorii pe care Duhul il trimite Bisericilor. Totodata vom incerca sa prezentam si situatia in care se aflau aceste biserici, dar si contextul in care le-a fost adresat mesajul.

Lui Ioan i se porunceste sa scrie celor 7 Biserici, dar in realitate mesajele sunt adresate ingerilor Bisericilor.

Efes

Primul mesaj profetic este adresat Bisericii din Efes. Efesul era cea mai importanta metropola a Asiei Mici. Aici a predicat si si-a trait ultimii ani ai vietii si a si murit in jurul anului 100 “ucenicul pe care il iubea Iisus”, adica autorul Apocalipsei.

Efesul se mandrea cu titlul de “pazitoare a templului Artemisei” (Fapte, 19.35), socotit intre cele 7 minuni ale lumii antice. Tot aici se afla una dintre cele mai infloritoare biserici din antichitate. Ea isi datora existenta activitatii misionare a Sfantului Apostol Pavel.

La sfarsitul celei de a treia calatorii misionare, Sfantul Pavel se intalneste, la Milet, cu preotii Bisericii din Efes si ii avertizeaza ca Biserica Efesului va fi lovita de “lupi ingrozitori care nu vor cruta turma” (Fapte 20.29).

Primul episcop al Efesului a fost Timotei. Efesul a fost unul din cele mai importante orase pauline. Imparatul Iustinian a zidit peste Mormantul Sfatului Ioan Evanghelistul o impunatoare biserica ale carei ruine se pot vedea pana astazi.

In Efes, orasul primei crestine din Europa, Lidia, se afla casa in care a locuit Sfanta Fecioara Maria si Sfantul Evanghelist Ioan.

In anul 431 s-a tinut la Efes al treilea Sinod Ecumenic, in timpul imparatului Teodosie al doilea. La acest Sinod a participat si episcopul Timotei al Tomisului. Aici, Sfantul Chiril al Alexandriei a biruit impotriva erezei lui Nestorie. Hotararea condamnarii lui Nestorie a fost semnata de cei 198 de episcop carora li s-au alaturat mai tarziu si altii.

Efesul, in care cu secole inainte, poporul a manifestat impotriva Sfantului Apostol Pavel, vociferand “mare este Diana efesenilor” (Fapte 19.28), striga acum, plin de bucurie, Teotokos, vestind ca dusmanii Fecioarei Maria au fost infranti.

In Efes se afla prima biserica din lume inchinata Sfintei Fecioare Maria, unde a avut loc o parte din lucrarile Sinodului al- III –lea Ecumenic. Bisericii din Efes Hristos I se prezinta ca “Cel ce tine cele 7 stele in dreapta Sa, Cel care umbla in mijlocul celor 7 sfesnice de aur”. Hristos se prezinta ca Proniator si Conducator al Bisericii Sale.

Ca un pedagog, inainte de a aborda problemele serioase, Domnul ii incurajeaza, apreciindu-le faptele bune si statornicia in dreapta credinta (Apoc. 2. 2-3). Spre sfarsitul acestui mesaj (versetul 6) credinciosii efeseni vor fi apreciati pentru ca urasc faptele nicolaitilor, o erezie caracterizata de tendinte gnostice si pactici imorale.

Biserica Efesului a dat dovada de discernamant si i-a indepartat din comunitate pe invatatorii mincinosi care se pretindeau “apostoli”. Ereziile, insa, nu au biruit in aceasta biserica. Un singur lucru este reprosat Bisericii din Efes, dar acesta este atat de grav incat de el depinde existenta intregii comunitati. Domnul ii reproseaza pierderea dragostei celei dintai. Situatia nu este, insa, fara iesire, iar solutia crizei este simpla: Hristos ii indeamna pe credinciosii efeseni sa se pocaiasca si sa revina la starea din care au cazut. Un raspuns negativ, insa, va atrage judecata Mantuitorului. El va veni si va “misca sfesnicul” acestei biserici din locul lui (Apoc. 2.5).

Prin urmare luarea sfasnicului inseamna si pierderea Duhului Sfant si implicit a identitatii crestine.

Repetarea indemnului “cel ce are urechi sa auda ce zice duhul Bisericilor” are o importanta semnificatie eclesiologica. Nimic nu poate inlocui glasul duhului care ntervine mereu in viata bisericii, indreptand-o spre tinta ei finala. Celui care va birui ii va da sa manance din pomul vieti, care este in mijlocul Raiului Lui Dumnezeu. (Apoc. 2.7)

Avand in suflet mesajul acestei scrisori am calcat cu emotie pietrele dogorite de soare ale Efesului, regasindu-ne, parca, in fiecare cuvant rostit de Apostolul Ioan. Dupa cucerirea Daciei, Traian ridica in cinstea zeitei Diana un templu pe al carui frontispiciu aminteste de aceasta biruinta. Cat de importanta a fost pentru Imperiul roman aceasta cucerire! Cat de importanta a fost Dacia vazuta de la Roma ne poate convinge aceasta inscriptie scrisa cu mandrie pe frontispiciul celui mai impunator templu din Efes! Astazi, inscriptia care altadata era ridicata deasupra tuturor, este aruncata pe marginea drumului. Dar ce sa faci? Asa trece gloria lumii! De altfel Efesul nu poate fi privit decat cu o unda de tristete, gandind la alte vremuri ce demult au apus.

Smirna

O chemare tainica ne-a indreptat pasii spre Smirna, patria Sfantului Policarp. In Noul Testament Smirna nu este mentionata decat in Apocalipsa. Nu stim in ce circumstante a luat fiinta aceasta biserica, dar marturiile Apocalipsei arata ca la sfarsitul veacului I era un important centru crestin. Traditia mentioneaza ca Sfantul Ioan, insotit de ucenicii sai, a vizitat Biserica din Smirna, ca raspuns la o invitatie a credinciosilor de aici. Scurta epistola adresata acestei biserici releva care era situatia ei spre sfarsitul veacului I. Membrii comunitatii sunt saraci si supusi unor persecutii. Nici saracia, nici prigoanele nu i-au facut sa se lepede de credinta, dimpotriva, ei sunt bogati duhovniceste.

Credinciosii din Smirna traiesc intr-un cadru socio – cultural care le este ostil. Necazul Bisericii din Smirna este generat de “cei ce-si zic iudei” si apoi este amplificat de reactia autoritatilor, conform vesetului 10. Actiunile anticrestine ale acestora sunt caracterizate ca “hula si blasfemie”. Termenul este folosit in Apocalipsa pentru vorbirea hulitoare la adresa Lui Dumnezeu. Astfel, Domnul arata ca atitudinea anticrestina a iudeilor este, in ultima instanta, o blasfemie la adresa Lui Dumnezeu. Prin atitudinea lor fata de crestinism, iudeii demonstreaza ca nu sunt ceea ce pretind a fi; mai mult, desi se cred popor al Lui Dumnezeu, ei sunt, de fapt, “o sinagoga a satanei” (Apoc. 2.9).

Aceasta precizare implica o concluzie importanta: adevaratii iudei sunt crestinii; ei formeaza adevaratul Israel, noul popor al Lui Dumnezeu, iar Biserica este adevarata sinagoga a Lui Dumnezeu.

Timpul suferintelor acestei biserici – 10 zile – identic cu cel al incercarii lui Daniel si a celor trei tineri in Babilon (Dan. 1.12) intareste identificarea bisercii cu adevaratul Israel.

Domnul nu va permite ispitirea credinciosilor peste puterile lor, dar ii previne ca trebuie sa se astepte la temnita si chiar la moarte martirica. Iar daca pentru a birui trebuie sa stea si in fata mortii, credinciosii stiu ca Domnul Insusi s-a confruntat cu ea si a biruit-o. Acestor ucenici le promite cununa vietii.

Smirna de altadata este Izmirul de astazi, unul din cele mai frumoase orase ale Turciei moderne. In 1923, in urma unei conventii girate si de marile puteri, intre Grecia si Turcia a avut loc un schimb de populatie. 1,1 milioane de greci din Asia Mica au fost schimbati pe 380.000 de turci ce locuiau in Grecia si insulele grecesti. Cu acest schimb de populatie am putea spune ca Biserica din Asia Mica a fost complet desfiintata, dar Smirna a ramas, pentru noi, cu mesajul ei clar din adanc de istorie, pentru ca a fost cetatea Sfantului Policarp, reper moral si dogmatic al secolului al doilea. El a fost ars si strapuns pe rug cu un pumnal in circul din localitae, in anul 155, in timpul domniei imparatului roman Antonius Pius.

In antichitate, Smirna a fost gazda catorva sinoade locale si si-a inscris numele in istoria bisericeasca si in calendarul crestin, cu un impresionant numar de martiri. Astazi, din fala de odinioara a cetatii crestine nu se mai pastreaza decat putine vestigii, in partea de sud – vest a orasului, unde se poate vizita un santier.

In Smirna inca se mai afla o biserica inchinata Sfantului Policarp, care cu greu poate fi vizitata si ale carei usi, pentru noi, au ramas inchise. Ne-am multumit numai sa cantam in fata bisericii Troparul Invierii Domnului si ne-am gandit ca Sfantul Policarp, mort la 23 februarie 155 a fost ucenicul Sfantului Ioan Evanghelistul. Un rol hotarator la condamnarea sa la moarte l-a avut populatia pagana. La 86 de ani a suferit martiriul acest parinte al crestinilor. De la el ne-a ramas scrisoarea catre filipeni, pastrata in tezaurul de aur al Bisericii.

Pergamul

“Cel mai frumos loc din Asia” a fost Pergamul. Mesajul adresat Bisericii din Pergam constituie cea mai veche marturie despre prezenta crestinismului in aceasta zona.

Din nefericire nu stim nimic despre formarea comunitatii crestine din Pergam. In timpul scrierii Apocalipsei, Pergamul ocupa un loc de frunte intre bisericile din vestul Asiei Mici. Peste Biserica din Pergam se abatuse o persecutie. Acelasi satan  care arunca in inchisoare pe crestinii din Smirna are autoritate si in Pergam. Aici se gaseste ”tronul lui” si acest fapt afecteaza cat se poate de grav viata Bisericii.

Sfantul Mucenic Antipa, mentionat aici este, probabil, identic cu episcopul Pergamului care a suferit moarte martirica sub dominatia lui Domitian si pe care Biserica il pomeneste la 11 aprilie. Bisercii amenintate  de o putere care pare invincibila i se descopera ca biruinta nu apartine diavolului, ci lui Hristos. Desi a dat dovada de o rezistenta admirabila in persecutii, Biserica din Pergam are un punct slab: tolereaza in mijlocul ei doua grupari eretice.

Doua ispite care au amenintat dintotdeauna viata Bisericii se contureaza aici: ispita secularizarii si cea a credintei fara fapte. In final Duhul atentioneaza Biserica asupra universalitatii acestui mesaj.

Din Pergamul de altadata au mai ramas doar cateva ruine; ele amintesc de viata infloritoare de altadata.Numele cetatii se leaga de descoperirea pergamentului, confectionat din piei de oaie sau de capra.  O scoala de gramatica si o alta de medicina au dat o stralucire aparte cetatii. Aici a studiat medicina si filozofia renumitul Galenus, care a devenit cel mai mare doctor si o puternica autoritate medicala a timpurilor antice. Aici se pastreaza Asclepionul sau Templu dedicat lui Asclepios, zeul vindecarii, si tot aici a infiintat prima statiune completa, cu izvoare minerale pentru recapatarea sanatatii. Teatru din Pergam avea aproximativ 3500 de locuri, dar cel mai important vestigiu al antichitatii din aceasta cetate ramane, fara indoiala, Templul lui Traian. Cu timpul, Pergamul a decazut din cauza lipsei de apa.

Parasind Pergamul pe un drum serpuitor, am coborat in orasul nou, Bergama. Aici se pastreaza ruinele unei biserici crestine, cunoscuta sub numele de Biserica Rosie. Initial ea a fost un templul pagan, mai tarziu fiind transformata in biserica si asezata sub patronajul Sfantului Ioan Evanghelistul.

Tiatira

Tiatira se afla pe drumul  care leaga Pergamul de Sardes, la aproximativ 5 kilometri de malul marii. De aici provenea Lidia, cea care a devenit prima crestina din Europa(Fapte 6.14). Comunitatea crestina de aici nu era prea numeroasa. In a doua jumatate a secolului al II-lea se pare ca Biserica din Tiatira si-a incetat existenta, membrii ei devenind montanisti. Abia dupa un secol va reveni ortodoxia triumfatoare in Tiatira.

In Tiatira era cinstit zeul Apollo, fiul lui Zeus, iar in epistola catre aceasta biserica se accentueaza tocmai titlul de “Fiu al Lui Dumnezeu” atribuit Mantuitorului. El are ochi “ca para de foc”, adica cerceteaza adancul inimilor si rarunchii, si are picioare “asemenea aramei stralucitoare”, adica in intruchipeaza stabilitatea.

Acestei  Biserici ii este adresata cea mai lunga scrisoare; lista bunurilor ei duhovnicesti este impresionanta. Este singura care are un curs duhovnicesc ascendant. Pe langa trasaturile spirituale semnalate – faptele bune, credinta, slujirea si rabdarea, ceea ce impresioneaza in chip deosebit este maturizarea, din punct de vedere spiritual, a bisericii din Tiatira. Despre “faptele ei cele din urma” se spune clar ca sunt mai bune decat cele dintai, iar acest urcus duhovnicesc este deosebit de important, binestiind ca progresul Bisericii prin fapte se masoara si ca peste tot, in Apocalipsa, credinta se identifica cu martiriul.

 Totusi, ca si in cazul Pergamului, comunitatea de aici se face vinovata de tolerarea unei grupari de eretici, iar Domnul nu poate ingadui o asemenea boala in biserica Sa. Este vorba despre nicolaiti condusi de Izabela, simbol al necredintei fata de Iahve si al vrajmasiei fata de profetii Lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Toleranta care se instalase fata de aceste invataturi eretice il face pe Sfantul Apostol Ioan sa apeleze la mijloacele ultime pentru a convinge Biserica de pericolul extreme de grav pe care il insemnau aceste erezii.

“Desfraul” trebuie inteles aici mai curand in sens metaforic, ca participare la manifestari cultice idolatre de neacceptat pentru crestini, cu sensul “adulterului” din Vechiul Testament, ca infidelitate fata de Dumnezeu.

Pedeapsa Izabelei, care “invata” si “amageste”, precum si a celor care ii urmau (“celor ce desfraneaza impreuna cu ea”) se va face printr-o boala foarte grea, ce tine de timpurile eshatologice: “stramtorarea cea mare” care o “va arunca la pat”, deci nu e ceva trecator. Aceasta se va intampla “daca nu se vor pocai de faptele lor”.

Folosirea persoanei intai singular inseamna ca Hristos Insusi Se ocupa de aceste probleme fara sa se inteleaga ca toate aceste initiative se intampla sau se vor intampla fara participarea Duhului.

Deoarece cerceteaza si cunoaste cu exactitate ce se intampla inauntrul Bisericilor, ii asigura pe ceilalti membri ai Bisericii, care nu au primit invatatura Izabelei, si nu au cunoscut adancurile satanei precum aceia, ca nu-i va ingreuna cu altceva.

Credinciosii din Tiatira trebuie sa pastreze nivelul lor actual si sa nu dea inapoi din punct de vedere duhovnicesc. Biruitorul va primi ca rasplata puterea pe care o are Mesia Insusi asupra neamurilor si stralucirea (“fericirea” dumnezeiasca vesnica).

In Tiatira Sfantul Ioan combate o pseudo – spiritualitate care, desi pare ca usureaza unele situatii economice si sociale, pe termen lung pune in mare pericol identitatea duhovniceasca a credinciosilor. Sfantul Ioan nu accepta nici un fel de compromisuri din partea Bisericii.

Cat de adanc este mesajul catre Biserica din Tiatira si cat de actual este el pentru noi. De cate compromisuri nu suntem noi in stare astazi si cat de usor cedam in fata bunurilor trecatoare ale acestei lumi! De cate ori nu ni se prezinta si noua o pseudo – spiritualitate de asa- zisii frati care vin la noi cu “chip de miel, cu coarne de berbec si cu urlet de drac”. Cate Izabele cu o tinuta morala indoielnica ni se prezinta ca “proorocite” de cea mai “inalta calitate”, cate nu-si revendica titlul de “preot” sau “episcop” si cum amagesc ele, cu invatatura lor, pe fiii mai putin cunoscatori ai acestui veac! Cum rastalmacesc ele scripturile spre pierzarea lor si a celor ce se duc dupa ele! Ce desfrau cutremurator fara granite si fara rusine! Pseudo – spiritualitatea aceasta, straina de duhul ortodoxiei, se aseamana identic cu pseudo – spiritualitatea combatuta de Sfantul Ioan. Interventia Sfantului Ioan este hotaratoare – el doreste in Biserica o spiritualitate curata, ortodoxa, fara compromisuri. Mesajul este mereu valabil si mai ales pentru veacul acesta inselator.

Calatorind prin aceste locuri, am putut vedea ca din Gloria Bisericii de altadata au mai ramas doar mesajul si cateva ziduri dintr-o Biserica. O lacrima mi-a aparut in ochi, fara sa vreau, gandit la nevointa sfintilor din Tiatira, la lupta lor cu greutatile, la biruinta lor finala si un indemn interior mi-a cuprins sufletul de admiratie fata de ei pentru felul in care au stiut sa pastreze taina credintei in cugete curate.

Am parasit Tiatira avand in suflet un dor aprins dupa cuvantul Lui Dumnezeu si un indemn sfant de a calc ape urmele lor, de a le urma viata si de a le pastra credinta.

O mangaiere tainica, dumnezeiasca, ne-a cuprins pe toti cei care ne-am invrednicit sa calcam pe aceste locuri incarcate de istorie. Am simtit cum Ingerul Lui Dumnezeu ne numara pasii facuti cu smerenie pe aceste locuri sfintite de truda apostolilor si a crestinilor vrednici din Tiatira.

Sardes

Am calatorit in luna mai la toate bisericile amintite in Apocalipsa, iar acum, in aceasta toamna frumoasa, m-am gandit sa va scriu despre Sardes, dupa ce, nu cu mult timp inainte, v-am vorbit despre Biserica Efesului, a Smirnei, a Pergamului si a Tiatirei.

La sud de Tiatira se afla Sardesul. Aceasta cetate era, in vechime, capitala Lidiei si se bucura de o faima proasta. Era al treilea oras ca marime si era vestit prin imoralitatea sa. Aflat la intersectia drumurilor comerciale, Sardesul a dobandit repede bogatia si faima, dar asa cum orasul a cazut din slava sa in imoralitate, la fel s-a intamplat si cu Biserica orasului.

Vorbind Bisericii din Sardes, Fiul Omului ii aminteste dintru inceput diferenta intre viata de suprafata si viata reala: “Stiu faptele tale, ca ai nume, ca traiesti, dar esti mort”. Din pricina mortii duhovnicesti, aici nu mai sunt amintite virtutile crestine, dar pentru ca inca nu i-a venit sfarsitul, Fiul Omului ii adreseaza un ultim apel.

Ca si cetatea lor, care era greu de cucerit, dar care, datorita lipsei de veghere a fost usor cucerita, Hristos ii cheama pe fiii Bisericii, care mai sunt vii duhovniceste, sa-si pazeasca viata: “Privegheaza!”, adica trezeste-te si pazeste cu strasnicie viata ta si sprijina pe cei care sunt aproape sa moara! In Sardes, cu crestinii,  s-a intamplat ceva neobinuit – asa incep multi lucrarea Lui Dumnezeu, dar nu o termina pentru ca nu au vointa necesara si nici indrumarea corecta. Asa ne facem un nume pentru cei din afara noastra, fara sa existe, insa, fondul spiritual respectiv, adica fara acoperire. Asa s-a intamplat si in Sardes. Mai exista, insa, in Sardes, “o ramasita” mica de Biserica, mai existau “cateva nume care nu si-au manjit hainele lor”, ci, precum Hristos, “vor umbla, in zilele cele din urma, imbracati in haine albe”, pentru ca s-au aratat vrednici de aceasta.

Biserica din Sardes nu este criticata pentru existenta unor erezii si nu pare a se confrunta cu persecutii din afara; cu toate acestea, situatia ei nu este deloc satisfacatoare – aceasta inseamna “ai nume, dar esti mort”. Credinciosilor care se vor pastra curati li se fagaduiesc trei daruri eshatologice, care, in fond, constituie unul si acelasi lucru: 1. vor fi imbracati in haine albe; 2. cand vor fi sterse numele din Cartea Vietii, numele lor vor fi salvate; 3. cand se vor auzi numele lor la Judecata din urma, atunci Mesia, “va marturisi vrednicia lor in fata Tatalui si in fata ingerilor Lui”.

Din fala de altadata a Bisericii din Sardes se mai pastreaza cateva ruine, o biserica pe jumatate daramata si un cimitir. Ne putem da seama de fala de odinioara a cetatii, de bogatia extraordinara, dar ruinele ne amintesc de caderea Bisericii inaintea Lui Dumnezeu. Daca ne gandim la mesajul transmis de Mantuitorul, el este mereu actual si se adreseaza noua, fiecaruia in parte, dar mai ales celor care cauta sa pozeze ca sunt cei mai credinciosi, dar in adancul lor se cuprinde iadul. Mielul Lui Dumnezeu ne invita sa ne privim asa cum suntem, daca vrem sa ne ridicam din moartea pacatului. Hristos cauta, si de data aceasta, la Biserica din Sardes, ca si la noi, de altfel, la faptele credintei. El stia atunci viata decadenta a membrilor Bisericii, asa cum stie si viata noastra de astazi, caci se poate spune si despre noi, de multe ori, ca faptele noastre nu sunt depline inaintea Lui Dumnezeu.

Cat de amenintator suna cuvantul “Stiu faptele tale, ca traiesti, dar esti mort” si cat de mangaietor si datator de speranta este indemnul Mantuitorului “Adu-ti aminte cum ai primit si ai auzit si pastreaza si te pocaieste!” Cuvintele acestea, de pe urma, ne indeamna pe noi, cei de astazi, sa luam in serios viata religioasa, sa pastram cu sfintenie ce am primit de la Apostoli, sa inmultim faptele credintei pe care le cauta Dumnezeu la noi, dar mai ales sa ne pocaim.

Cat de placut Ii este Lui Dumnezeu omul in stare de pocainta si cat de putin se vorbeste astazi despre pocainta! Desi Hristos, Apostolii, si Ioan Botezatorul isi incep activitatea cu acest indemn, “Pocaiti-va!”, adica “Schimbati-va viata!”, de cele mai multe ori, din faptele noastre nu se mai vede acest lucru. Este de ajuns sa rasfoim scrierile Sfintilor Parinti ca sa vedem cata insemnatate are in viata omului pocainta. Biserica a strigat dintotdeauna “Pocaiti-va!”, dar multi din fiii Ei au ramas imuni la acest indemn. Unii dintre ei au cautat sa distorsioneze si sensul acestui cuvant si in loc sa isi schimbe viata, si-au schimbat Biserica. Hristos ii invita pe cei din Sardes sa se pocaiasca in Biserica lor ortodoxa si nicidecum sa treaca la erezie. Cat de important este pentru noi cuvantul “Adu-ti aminte cum ai primit si ai auzit si pastreaza!”, ca stim ce avem de facut, adica sa luam aminte cum am auzit, cum am primit de la Apostoli, de la inaintasii nostrii si cum trebuie sa pazim si sa ne pocaim – cam aceasta este ordinea corecta pe care o descifram acum, impreuna, citind mesajul catre Biserica din Sardes. Cum sa nu te superi cand vezi ca se umplu ulitele si strazile cu falsi profeti care ne cheama la o pseudo – pocainta si care cauta sa aduca o alta Evanghelie si un alt duh care nu se potriveste deloc cu Duhul Lui Hristos, cu Duhul Bisericii.

Revazand Sardesul am privit oarecum cu revolta nepasarea cetatii care s-a lasat cucerita fara nici un efort si m-am gandit: oare nu cumva viata noastra, a romanilor de astazi, incepe sa se asemene cu fala si decaderea de altadata a Sardesului? Ce ramane de facut? Solutia ne-o da Hristos: credinta, fapte, luare-aminte si pocainta. Dar toate acestea, numai in Biserica. Acesta este indemnul pe care Duhul il adreseaza Bisericii noastre si, bineinteles,  noua tuturor.

Filadelfia si Laudiceea

Cu ajutorul lui Dumnezeu mi-am propus sa vorbesc in acest numar de ultimele doua biserici ale Apocalipsei pe care le-am vizitat in acest an. Va invite Sa patrundem impreuna intelesul duhovnicesc al mesajelor transmise Bisericilor de catre “Cel Sfant, Cel mare, Cel Adevarat, Cel Care are cheia lui David, Cel Care deschide si nimeni nu va inchide, si inchide si nimeni nu va deschide” . Citind aceste mesaje ne putem da seama de situatia in care se afla bisericile din Filadelfia si Laodiceea, dar mai ales de ceea ce vrea Fiul Lui Dumnezeu de la Biserica Sa. Porunca Domnului este sa-i scrie Ingerului Bisericii din Filadelfia intr-un mod covarsitor si plin de laude. In “ciuda puterii mici” (care arata numarul mic al credinciosilor), aceasta Biserica nu a tagaduit numele Lui Hristos inaintea sinagogii satanei si a prigonitorilor ei. Domnul va randui intr-un alt chip, in care aceia, (iudeii), vor veni si se vor asterne in fata picioarelor ei, iar in toata incercarea Biserica va gasi mangaiere si aparare in Mantuitorul Hristos. Telul crestinilor din Filadelfia este de a pastra ce au, ca nu cumva oricine sa le fure cununa. Celui ce biruieste Mantuitorul ii fagaduieste sa-l faca stalp in templul Lui Dumnezeu, sa scrie pe el numele Lui Dumnezeu si numele cetatii Lui Dumnezeu – noul Ierusalim si numele Lui Iisus Hristos.

Filadelfia este o cetate in provincia romana Asia, in partea de vest a Turciei asiatice din zilele noastre. Probabil ca a fost intemeiata de Eumenes, regele Pergamului, in secolul al doilea i.d.H.si este cert ca a fost numit dupa fratele sau, Attalus, a carui loialitate i-a atras numele Filadelfus ( Philadelphus). Cetatea era situata aproape de extremitatea superioara a vaii largi care trece prin Sardes pana la mare, in apropiere de Smirna; amplasata la marginea unui platou foarte fertil, de unde deriva o buna parte a prosperitatii sale comerciale. Zona a trecut frecvent prin cutremure. Un cutremur puternic din anul 17 d.Hr. a distrus cetatea; intrucat cutremure mai mici aveau loc intermitent, oamenii au inceput sa locuiasca in afara cetatii  (Strabo, Geography 12.8.18 (579)). Dupa ce o donatie imperiala a ajutat la reconstruirea ei, cetatea a preluat voluntar numele nou Neocezarea. Mai tarziu, in timpul lui Vespasian, a luat un alt nume imperioal, Flavia. Cetatea s-a remarcat prin numarul mare de temple si sarbatori religioase. Locul este ocupat in prezent de orasul Alasehir.

         Scisoarea catre “ingerul bisericii din Filadelfia” ( Apoc.3:7 – 13) face probabil aluzie la cateva dintre circumstantele cetatii. Dupa cum Filadelfus a fost renumit pentru loialitatea fata de fratele sau, tot asa biserica, adevarata Filadelfia, mosteneste si implineste   caracterul lui prin loialitatea statornica fata de Hristos (v.8.10). Dupa cum cetatea se afla langa “usa deschisa” a unei regiuni din care isi deriva bogatia, tot asa bisericii i se da o “usa deschisa”, o oportunitate pe care sa o foloseasca ( v.8; cf.2 Cor.2:12). Simbolul “coroanei” si “templului (v.11-12) indica un contrast cu jucurile si sarbatorile religioase ale cetatii. In contrast cu lipsa de permanenta a vietii intr-o cetate supusa la cutremure, celor care biruiesc li se promite stabilitatea suprema de a fi zidit in templul lui Dumnezeu . La fel ca si in Smirna, aceasta biserica a infruntat respingerea din partea evreilor din cetate (v.9), dar biruitorul se va bucura de acceptarea finala de catre Domnul al carui nume L-a marturisit (v.8), simbolizata prin conferirea numelor divine (v.12), care ne amintesc de numele noi luate de cetate in onoarea imparatilor divini. Ignatius a vizitat mai tarziu cetatea, in drumul sau de la Antiohia spre Roma, pentru a fi martirizat, si a trimis o scrisoare bisericii din Filadelfia.

Filadelfia a fost a doua cetate ca marime din Lidia si singura dintre toate cetatile Asiei Mici care, pentru indelungata vreme, nu s-a plecat in fata turcilor. Este vrednic de pomenit ca pana si in vremurile noastre, in Filadelfia, credinta crestina este intr-o stare mult mai infloritoare decat in toate celelalte orase ale Asiei Mici. Aici traiesc numerosi crestini, avand propriul episcop si 25 de biserici, evidentiindu-se prin marea lor bunatate si ospitalitate. Turcii numesc Filadelfia “Alah Sher”, ceea ce inseamna “Cetatea Lui Dumnezeu”, iar acest nume, chiar si fara voie, aminteste de una dintre fagaduintele Mantuitorului: “Voi scrie pe el numele Dumnezeului meu si numele cetatii Dumnezeului meu” (Cap. 3, 12).

Prin “ceasul ispitei” se inteleg prigoanele cumplite prin care a trecut toata biserica. Alti comentatori sunt de parere ca prin Filadelfia trebuie inteleasa intreaga biserica din vremurile din urma, dinaintea sfarsitului lumii si a Celei de a Doua Veniri a Mantuitorului Hristos. Aceasta intelegere o au cu prisosinta cuvintele “Vin curand; tine ce ai, ca nimeni sa nu-ti ia cununa”. Asadar, in vremurile din urma trebuie sa avem o mare agerime ca nu cumva, prin intunecarea mintii, sa pierdem putinta de a ne mantui, precum odinioara femeia lui Lot.

Cea de a saptea si cea din urma Biserica este Laodiceea. Mantuitorul nu gaseste despre ea nici macar un sngur cuvant de lauda. Mai mult, pe ingerul Bisericii din Laodiceea il ocaraste ca nu este nici fierbinte, nici rece, amenintandu-l, asadar, sa-l verse din gura sa, ca pe o apa caldicica, apa care ii pricinuieste greata. In ciuda inchipuirii de sine si increderii laudiceenilor in plinatatea desavarsirii lor in virtute, Domnul ii numeste ticalosi, vrednici de plans, saraci, orbi si goi, indemnandu-i sa se ingrijeasca a-si acoperi goliciunea si tamadui orbirea. Totodata ii cheama la pocainta, spunand ca asteapta cu dragoste la usa inimii oricaruia se pocaieste si este gata sa vina la el cu mila si cu deplina Sa iertare. Celui care isi biruieste mandria si indeobste neputintele sale launtrice, Domnul ii fagaduieste ca ii va da sa sada cu el pe scaunul Sau.

Laodiceea, in timpurile noastre, numita de turci “Eski – Gissar”, ceea ce inseamna “Cetatea Veche” se afla in Frigia, pe raul Likos, aproape de Colose.

Laudiceea este o cetate in SV Frigiei, in provincia ramana Asia, in partea de V a Turciei asiatice din zilele noastre. A fost intemeiata de regele Seleucid Antiochus II in secolul al 3-lea i.d.Hr. si a numit-o dupa sotia sa, Laodice. Se afla in valea fertila a raului Lycus (un afluent al raului Meandru), in apropiere de *Hierapolis si Colose; era numita Laodicea “pe Lycus” pentru a o deosebi de alte cetati care purtau acelasi nume. Era situata la o intretaiere de drumuri foarte importante: drumul principal care traversa Asia Mica mergea spre V catre porturile * Milet ; si *Efes, la o departare de 160 km, iar spre E ducea pe o panta domoala spre podisul central si de acolo spre Siria; un alt drum mergea spre N la * Pergam, iar spre S ducea la coasta marii, la *Atalia.

Aceasta pozitie strategica a facut ca Laodicea sa fie un centru comercial extrem de prosper, in special sub stapanirea romana. Cand orasul a fost distrus de un cutremur devastator in anul 60 d.Hr. (Tacitus, Ann. 14.27) si-a putut permite sa se descurce fara ajutor de la Nero. Era un centru bancar important si un centru de schimb (cf.Cicero, ad.Fam.3.5.4, etc). Produsele sale caracteristice au inclus haine din lana neagra lucioasa (Strabo,Geog.12.8,16 (578)) si a fost un centru medical renumit pentru oftalmologie. Asezarea  orasului a avut un dezavantaj: intrucat pozitia era determinata de sistemul de drumuri, orasul era lipsit de o sursa de apa suficienta si permanenta. Apa era adusa la oras pe conducte de la izvoare termale aflate la oarecare departare spre S si probabil ca atunci cant ajungea in oras era calduta. Depunerile care au format o crusta pe canale depun marturie despre temperatura ridicata a apei. In cele din urma Laodicea a fost abandonata, iar orasul modern (Denizli) s-a format in apropierea izvoarelor.

Probabil ca Evanghelia a juns la Laodicea la o data timpurie, probabil pe cand Pavel locuia la Efes (Fapt. 19:10), probabil prin Epafra (Col.4:12 – 13). Desi Pavel mentioneaza biserica de acolo (Col.2:1; 4:13-16) nu avem nici o dovada ca ar fi vizitat-o. Esta evident ca biserica a mentinut legaturi stranse cu crestinii din Hierapolis si Colose. Se credea adesea ca  “Epsistola de la Laodicea”(Col.4:16) a fost o copie a  Epistolei catre Efeseni, care a fost primita la Laodicea.

Ultima dintre scrisorile catre “cele sapte biserici din Asia”(Apoc. 3:14-22) a fost adresata bisericii din Laodicea. Imaginile folosite au prea putina legatura cu VT, dar contin aluzii directe la caracterul si circumstantele orasului. Cu toata bogatia sa, nu a putut oferi nici puterea de vindecare a apelor termale, asemenea cetatii invecinate  Hierapolis, nici puterea racoritoare a apei reci gasita la Colose, ci oferea doar apa caldicica, folositoare numai ca un emetic. Biserica a fost acuzata de o stare similara: era multumita de sine, fara tragere de inima. La fel ca si cetatea, credea ca  “nu duce lipsa de nimic”. De fapt, din punct de vedere spiritual era saraca, goala si oarba, si avea nevoie de “aur”, “vesminte albe” si “alifie pentru ochi” mai eficiente decat cele pe care puteau oferi   bancherii, croitorii sau doctorii lor. La fel ca niste cetateni neospitalieri fata de un calator care le ofera bunuri nepretuite, oamenii din Laodicea si-au inchis usile si L-au lasat afara pe Cel ce le poarta de grija. Hristos face un apel plin de dragoste catre fiecare credincios in parte (v.20).

Cele sapte Biserici ale Apocalipsei sunt vazute ca sapte epoci ale crestinismului, incepand de la intemeierea ei si pana la sfarsitul lumii.

1.Efesul inchipuie cea dintai perioada, Biserica Apostolica ce a trudit in lucrare si care nu a slabit deloc in lupta cu primii eretici, nicolaitii, dar care a lasat bunul obicei de a face bine altora.

2. Biserica Smirnei inchipuie perioada celor zece persecute

3. Biserica Pergamului arata cea de a treia perioada, epoca Sinoadelor Ecumenice si a luptei cu ereticii, lupta ce s-a purtat prin sabia cuvantului Lui Dumnezeu;

4. Biserica Tiatirei inchipuie cea de a patra perioada, a infloririi crestinismului in Europa

5. Biserica Sardesului reprezinta epoca umanismului si a materialismului din secolele 16 – 18;

6. Biserica Filadelfiei arata penultima perioada din viata Bisericii Lui Hristos, epoca zilelor noastre, cand Biserica are, de fapt, “putere mica” intre oamenii zilelor moderne sic and vor incepe noi prigoane intru care ni se cere rabdare;

7. Biserica Laodiceei este cea din urma, cea mai infricosatoare epoca, de dinaintea sfarsitului lumii, ale carei insusiri de capatai sunt: nepasarea fata de credinta si prosperitatea intru cele dinafara.

Ca o concluzie generala, dupa ce am trecut prin fata dumneavoastra cele 7 Biserici ale Apocalipsei si mesajele adresate lor, se impune sa retinem urmatoarele:

Cel care conduce viata Bisericii este Hristos, Care asteapta de la noi sa nu parasim dragostea cea dintai, sa pastram dreptarul credintei sanatoase, sa marturisim credinta prin fapte, sa nu ne potrivim cu veacul acesta secularizat, sa ne ferim de eretici, sa avem rabdare in incercari si sa asteptam ziua Venirii Sale. El este Cel care ne indeamna sa pastram cu sfintenie ortodoxia, ne cheama neincetat la fapte bune sin e fagaduieste ca este proniatorul Bisericii. El urmareste viata noastra pana la cel mai mic detaliu si este gata san e sara oricand in ajutor, fagaduindu-ne ca pentru toate ostenelile si pentru viata noastra curate vom imparati cu El in vecii vecilor.