Biserica

Șerban VodĂ

CATEDRALA NEAMULUI


SFINȚIREA ALTARULUI

Am fost martori la un eveniment pe care mulți și-ar fi dorit să-l vadă: sfințirea altarului Catedralei Naționale. Visul de un veac al poporului român, dorința atâtor generații, a oamenilor de cultură ai acestui neam, al regilor.

A fost o slujbă cutremurătoare. În seara zilei de 24 noiembrie s-a făcut pomenirea tuturor eroilor neamului nostru. Toți cei care participau la această slujbă erau cu lacrimi în ochi. Atunci a fost pomenit bunicul Mihail, mort pe front, și unchiul Gheorghe Popescu, învățător, mort pe același front. Am plâns pentru că pe acest pomelnic am găsit toată floarea tinereții satului meu scuturată pe câmpul de luptă. În sfârșit li s-a făcut dreptate. Au și ei un loc de pomenire. Căci multora din cei despre care v-am scris le-au putrezit oasele pe câmpurile de bătălie, mulți dintre ei sfinți, cu inima curată, care au luptat și n-au trădat. Li s-a pus numele spre veșnică pomenire în piciorul Sfintei Mese, ca unii care au făcut România Mare.

Seara aceea a fost o seară de jale pentru sufletul meu și nu numai al meu. M-am gândit în acel moment prin câte a trecut Biserica pentru a le arăta  recunoștință. Câți flecari, zeflemiști, trădători, lași, fii ai ploii, veniți de nicăieri s-au ridicat împotriva acestui sfânt lăcaș de închinare și bineînțeles că au fost înfrânți, căci Dumnezeu a dorit pentru ei ceea ce li se cuvenea. O seară pe care eu personal n-am s-o uit niciodată. Mi-au trecut prin minte miile de luptători săraci, prost îmbrăcați, fără arme sofisticate, cu piepturile goale, plecați la un război de la care nu s-au mai întors sau poate s-au întors răniți sau invalizi. Ei care erau sufletul poporului român și al Bisericii Naționale și-au găsit loc de pomenire aici. Au venit ei prima dată la catedrală, cu sutele de mii. Și acum, când vă scriu aceste rânduri, mă cuprinde o jale adâncă, cum au fost ei și cum suntem noi. Cât de uniți au fost ei, cât de dezbinați suntem noi!

A trecut seara aceea pentru ca a doua zi să fim martori la clipele în care Dumnezeu a revărsat har peste har peste această minunată Catedrală.

Dar să revenim la lumea mea interioară. M-am dus de dimineață, am vrut să le iau înainte tuturor. Știam că primul la sfințire vine Hristos și am vrut să nu fiu așteptat. Dar când am ajuns m-au cuprins lacrimile fără să vreau: mii de oameni din toate colțurile țării, cu ținutele noastre românești, cu chipurile lor frumoase, cu steaguri, cu ofrande, cu inima deschisă ca la o adevărată sărbătoare. Eram împreună: El și noi. El, capul Bisericii, care a făcut să crească acest lăcaș, și noi neputincioșii, ocărâții, batjocoriții, umiliții care am crezut în El și, din puținul nostru, I-am ridicat lăcaș de închinare. Și lângă El, la picioarele Lui, a Marelui Împărat, am stat în tăcere și m-am gândit la toți care au purtat în gând dorința unității acestui neam începând de la primii voievozi, domnitori, mulți trecuți în calendar, regi, patriarhi, mitropoliți care n-au mai apucat să o vadă. Ei au venit primii la sfințire, căci Dumnezeu n-a vrut ca noi să luăm fără ei făgăduința. Cât de mare mi s-a părut Patriarhul Daniel atunci, cum l-a ales Duhul Sfânt și cu ce rost l-a pus în Biserica noastră. Ce lucrătură Dumnezeiască, căci toți patriarhii au dorit această catedrală și într-un fel sau altul au luptat pentru ea. Pe aceștia i-am avut în inimă în timpul slujbei. Era frig afară, dar sufletul meu era încălzit de câte s-au petrecut acolo. N-am mai ținut cont de frig, am rămas acolo ca să sorb fiecare cuvânt, să văd fiecare chip, să mă bucur de prezența Patriarhului Ecumenic care prin venirea sa ne-a lăsat să înțelegem că avem o țară, că suntem un neam, că avem idealuri, că se așteaptă mult de la noi și că vom putea să ducem mai departe idealurile sfinte ale înaintașilor care, pentru vrednicia lor, au adus la titulatura de locțiitor al tronului Cezareei Capadociei pe Patriarhul Bisericii Ortodoxe.

La sfințire a venit și toată ierarhia superioară bisericească, adunată din toate colțurile lumii, de acolo de unde românii noștri s-au dus să-și câștige pâinea cu amar. Căci aici n-am fost în stare să-i ținem și de 30 de ani nu facem altceva decât să ne lăsăm furați, mințiți, vânduți, fiind mereu blagosloviți cu iude și pizmași.

Cât de solemn a fost momentul când în genunchi patriarhii se rugau ca Dumnezeu să trimită Duhul Sfânt și să sfințească această catedrală, când Îl rugau pe Dumnezeu să aibă urechea ațintită la rugăciunile poporului și să le împlinească. Îmi rămân stăruitor în minte cuvintele de la această slujbă: „Această casă Tatăl a zidit-o; această casă Fiul a întărit-o; această casă Duhul Sfânt a înnoit-o, a luminat-o şi a sfinţit sufletele noastre”. Am trecut smerit prin Sfântul Altar ca să-mi arăt credința mea nestrămutată care m-a ținut pe pământurile acestea, dăruite nouă și copiilor noștri, pe care noi le-am vândut și de pe care alții ne-au luat nu numai apele, curentul electric, gazele, ne-au luat totul, până și sfânta pâine de la gură. L-am rugat pe Dumnezeu stăruitor să ne ierte păcatele ca să ne putem recâștiga demnitatea pe care au avut-o părinții noștri. În tumultul acestor gânduri m-am rugat și pentru toți donatorii și pentru fiii bisericii Șerban Vodă care au contribuit lună de lună stăruitor pentru a aduce la îndeplinire acest ideal.

Când am ieșit afară, slujba se sfârșise dar o mare de oameni își așteptau rândul ca să aducă lui Dumnezeu rugăciunile lor. Era foarte frig, dar ei erau neclintiți și așteptau cu răbdare. Ce lecție profundă am primit de la acești zgribuliți care nu s-au lăsat și ceasuri întregi și-au așteptat rândul! Dumnezeu să-i răsplătească boierește pentru credința lor cea mare.

Poate n-am reușit să prind în cuvânt toate trăirile mele, căci cum poți să cuprinzi în cuvânt toată istoria zbuciumată a acestui neam? Drept pentru care închei, păstrând în suflet, pe cât mi-a fost dat cu putință, bucuria pe care am avut-o în momentul revărsării Duhului Sfânt asupra Catedralei. Poate despre toate aceste trăiri pe care le-am avut cu acest prilej, într-un moment de liniște am să revin, în publicația bisericii noastre și în alte împrejurări.

Închei spunându-vă că lupta continuă. Trebuie să-I facem lui Dumnezeu cea mai frumoasă catedrală. Avem toate șansele. Vă spun ca unul care am văzut toate catedralele ortodoxe și ca o mângâiere vă spun că a noastră are ceva cu totul aparte, cuprinde în ea istoria pătimirii noastre și bucuria Învierii.

Părintele Dinu