Biserica

Șerban VodĂ

† Doamna Aspazia Oțel Petrescu s-a înălțat cu sufletul la Cer


Călători suntem toți în această lume: venim când Dumnezeu rânduiește și plecăm atunci când El ne cheamă în veșnicie. Dar important este cum ne trăim viața între aceste două momente, pentru Dumnezeu și pentru aproapele.

Pe 23 ianuarie 2018 aflam cu tristețe că Aspazia Oțel Petrescu, Doamna temnițelor comuniste sau „sfânta” închisorilor cum i se mai spune, a plecat cu sufletul la întâlnirea cu frații și surorile sale din temnițe și și-a lăsat aici doar haina trupului său mult prea încercată și chinuită în această viață.

Model pentru oricine de om frumos, luptător și curajos. Cu multă credință în Dumnezeu, a iubit mult rugăciunea, care a salvat-o din multe încercări peste limita de suportabilitate a unui om. A fost o mărturisitoare a credinței în temnițele comuniste și o demnă și înverșunată apărătoare a acesteia, neprecupețind nimic și pentru a-și ajuta colegele de suferință.

Repere biografice

Se naşte la 9 decembrie, în comuna Cotul Ostriţei, Cernăuți, fiind primul copil al învăţătorilor Ioan şi Maria Oţel. Primele clase le urmează în comuna Ghizdiţa (Fântânele) din Basarabia, apoi între 1936-1944 este înscrisă la Liceul ortodox de fete „Elena Doamna” din Cernăuţi. La 18 martie 1944 își întrerupe şcoala, luând calea refugiului, dramatic şi definitiv. Îşi ia bacalaureatul la Orăştie, în 1944, sub bombardamente.

Între 1944-1948 urmează Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj, fiind una dintre studentele preferate ale lui Lucian Blaga, care o încurajează  să-şi cultive talentul literar.

La 9 iulie 1948, în plină sesiune de examene este arestată. Este condamnată la 10 ani de temniţă grea, pe care i-a executat în diferite închisori: Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc. Motivul: aderenţa la Cetăţuia, organizaţia de tineret a femeilor din Mişcarea Legionară.

În 1958 i se dau încă 4 ani de detenție, pe care îi execută la Mislea, Jilava, Botoşani, Arad, de unde este eliberată în 1962. Se stabileşte cu mama în oraşul Roman, tatăl fiind de­cedat (1958).

Cu foarte multă dificultate obține un post de contabilă la o cooperativă din Roman. În 1964 se căsătoreşte cu Ilie Alexandru Petrescu, căruia îi decedase soţia și care avea doi copii. În 1977 îi moare mama, în 1987 soţul, iar în 1998, fratele.

După 1989 participă la toate comemorările martirilor şi mucenicilor din temniţele comuniste, fiind co­-organizatoarea Paraclisului de la Mislea, târnosit în 1994, locul de pomenire a tuturor tinerelor legionare, a martirelor şi sfintelor din temniţele comuniste.

„Părintele Arsenie Boca mă privea cu veșnicia”

O întâlnire providențială care o va întări și pregăti pentru ceea ce va urma a fost cea cu părintele Arsenie Boca. În ianuarie 1948, rugându-se puternic lui Dumnezeu să-și găsească un duhovnic la care să-și poată spovedi toate păcatele și greutățile, ajunge împreună cu Zorica Lațcu la Sâmbăta. Acolo îl cunoaște pe părintele, se spovedește și are parte de multe binecuvântări din partea acestuia. Dorind să intre și ea în mănăstire, dar având îndoieli că acesta este drumul ei în viață, hotărăsc să se roage, atât ea, cât și părintele, Maicii Domnului să-i descopere voia lui Dumnezeu. Iar la Adormirea Maicii Domnului, pe 15 august 1948 să revină la Sâmbăta. Dar n-a mai apucat, căci pe 9 iulie 1948 a fost arestată.

„Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale!”

Cu rugăciunea a călătorit pe tot parcursul celor 14 ani de închisoare. Știa pe de rost primul Paraclis al Maicii Domnului pe care l-a spus de mii de ori. Spunea adeseori: „Rugăciunea m-a salvat”.

A salvat-o și când rugăciunea a fost doar un strigăt. Viața în închisoare a fost cumplită, dar ea a trecut-o cu demnitate și încredere în Dumnezeu. Este cunoscută o întâmplare prin care, cu siguranță, nu am fi trecut cu mințile întregi mulți dintre noi. „Nici în mormânt nu voi uita teroarea din închisoarea de la Miercurea Ciuc. Puşcăria era sinistră, deţinutele dormeau pe jos, mâncarea era execrabilă. …Dacă nu eram ţinute iarna la izolator, atunci ni se punea un sistem complicat de cătuşe, care se strângeau pe mână la orice mişcare. Cu asemenea cătuşe, m-au vârât în pivniţa cu şobolani o zi întreagă. Erau atât de mulţi încât, la început, cozile lor mi s-au părut snopuri de paie!”; „Şi atunci am strigat, efectiv am strigat, pentru că mi-am auzit vocea: «Doamne, nu mă lăsa!» Nu am putut să spun nicio altă rugăciune, nu am fost în stare. În clipa în care s-a încheiat strigătul, totul în jurul meu a dispărut: lucarne, şobolani, pivniţă… Era doar o imensitate albă. …Eu nu-mi mai dădeam seama ce este cu mine. Ştiam că am avut o problemă şi nu o mai am. Mă copleşise o bucurie imensă, o bucurie pe care probabil că o ai atunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit în aceeaşi măsură. Era ceva mistuitor, de o intensitate greu de suportat… Această stare a durat circa două zile, până când a venit procurorul de la Bucureşti şi m-a chemat la anchetă.”

„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!”

Poate aceste cuvinte se potrivesc cel mai bine acestei învingătoare cu suflet de poet. După 1989 ne-a vorbit de sute de ori despre viața din închisoare, despre credință și Dumnezeu, despre iubire și dăruire, despre oamenii minunați pe care i-a cunoscut. Un om frumos, care și-a dus viața cu înțelepciune, demnitate și credință. Ultimele sale cuvinte testament pentru tineri au fost rostite pe 9 decembrie 2017, când a împlinit 94 de ani: „Treaba noastră cea mai asiduă este să nu ne pierdem speranţa! Pentru că vremurile sunt atât de opresive, încât atentează şi la această virtute, care este toiagul iubirii. Fără speranţă, iubirea singură devine neputincioasă! Să nu ne pierdem speranţa! În ce mă priveşte pe mine, lucrurile sunt foarte simple, eu sunt foarte aproape de deznodământ, dar mă gândesc la voi, cei tineri, cât de greu o să fie să nu vă pierdeţi speranţa şi să rămâneţi luminoşi şi înfloriţi în vremurile acestea atât de parşive”.