Biserica

Șerban VodĂ

Independenţa de stat – cauză naţională, etapă a desăvârşirii Statului naţional român


Motto: „Suntem independenţi, suntem o naţiune de sine stătătoare; suntem o naţiune liberă şi independentă” 

(Mihail Kogălniceanu-Declaraţia de independenţă din 9 Mai 1877 în Adunarea Deputaţilor)

Cucerirea Independenţei naţionale era o necesitate imperioasă, ea asigura dezvoltarea rapidă a ţării, din punct de vedere economic şi o afirmare a ei în politica internaţională. Era principalul obiectiv al politicienilor ce făuriseră Unirea de la 1859 şi a Domnitorului Carol I. Atingerea lui nu se putea face decât într-un context european favorabil, guvernul şi domnul ţării, Carol, aşteptau ca acesta să apară şi să-l exploateze.

În 1875 se redeschide „Problema orientală” când izbucnesc răscoale antiotomane ce se transformă în mişcări de eliberare naţională; în 1875 în Bosnia şi Herţegovina, în 1876 în Bulgaria. Serbia şi Muntenegru declară război Porţii Otomane. Rusia ţarului Alexandru al II-lea sprijinea aceste mişcări, dorea un război cu Imperiul Otoman, având ca pretext politica cunoscută deja, protectoare a „fraţilor ortodocși”, care ascundea însă tendinţele de acaparare de noi teritorii, de a stăpâni Strâmtorile Bosfor şi Dardanele, noi sfere de influenţă şi de a-şi lua revanşa faţă de înfrângerea din Războiul Crimeii (1853-1856) .Împăraţii Rusiei şi Austro-Ungariei se întâlnesc şi-şi împart teritorii în Sud-Estul Europei, Alexandru al II-lea asigurându-se astfel de neintervenţia armatei imperiale a lui Franz Iosef.

Ion C. Brătianu, primul ministru, şi Mihai Kogălniceanu, ministru de externe al guvernului, fac eforturi diplomatice pentru a fi recunoscută independența. În 1876, după ce se întâlnise la Sibiu cu împăratul Austro-Ungariei Franz Iosef asigurându-i „amiciţia” ţării, la Livadia în Crimeea, duce tratative directe cu ţarul Alexandru al II-lea, conducând o delegaţie din care făceau parte ministrul de externe şi de război. Astfel se va ajunge la încheierea unei convenţii româno-ruse în aprilie la Bucureşti prin care România permitea trecerea armatei ruse prin ţară, spre Bulgaria, iar Rusia respecta suveranitatea teritoriului ţării noastre. România este acuzată de Poartă de „rebeliune”, ajungându-se astfel la o stare de război cu puterea suzerană. Artileria otomană din dreapta Dunării bombardează localităţile româneşti din stânga fluviului. Este renumită canonada de la Calafat şi Vidin când prinţul Carol a exclamat: „asta-i muzica ce-mi place”!

Armata rusă nu a ţinut cont de faptul că turcii au organizat centre fortificate şi apărate de mii de militari (cum era Plevna), au înaintat spre Adrianopol, riscând să rămână fără posibilităţi de aprovizionare, să fie izolaţi. În aceste condiţii, Marele Duce Nicolae cere telegrafic lui Carol intervenţia armatei române. Astfel România intră în războiul ruso-turc, alocând un efectiv de 120 000 de oameni din care 58 000 era armată operaţională. Comandantul operaţiunilor militare de la Plevna a fost desemnat Principele Carol I. Prezenţa Armatei române a fost deosebit de importantă în desfăşurarea războiului, ea aducând o contribuţie hotărâtoare în zdrobirea armatei turce. Acest aspect este recunoscut atât de turci cât şi de ruşi. Generalul turc Baker Pacha, aprecia: „Nu se poate tăgădui de nici un istoric militar imparţial că, fără ajutorul forţelor române , întreaga armată rusă, care a luptat la nord de Balcani, ar fi fost INEVITABIL BĂTUTĂ (subl. noastră) la Dunăre (Istoria României, Academia Română vol. VII tom I Bucureşti 2003, p.690). Marele Duce Nicolae spunea: „Am fost întotdeauna fericit a recunoaşte vitejia şi solidele calităţi militare ale oştirii româneşti. Izbânda de la Rahova aparţine întreagă armatelor române” (Istoria României, Compendiu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1970, p.359)

Participarea României la Războiul ruso- turc din 1877-1878 şi proclamarea independenţei a fost PROLOGUL Marii Uniri de la 1918. Afirm aceasta pentru că momentul istoric 1877 a avut un caracrer naţional şi popular, el a fost susţinut de un etuziasm imens pe întreg spaţuil locuit de români. Formele lui de manifestare au fost diverse. Voluntari din Transilvania şi Bucovina, donaţii şi daruri (10 milioane de lei) contribuţii şi alimente au ajutat Armata română. Pilduitore sunt acţiunile Comitetelor de femei din Sibiu (condus de Iudita Măcelaru) ori din Bucovina (condus de Natalia Hurmuzachi) ori voluntarii ca Moise Grozea, renumitul Badea Cârţan (M. Manea, B. Teodorescu, Istoria Românilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1996, p.138). Chiar şi din Ţara Năsăudului au trecut pe ascuns graniţa Nichita Ignat din Salva, George Câtul din Năsăud şi alţi români de aici. Intelectualii s-au implicat activ, unii chiar pe câmpul de luptă: Vasile Alecsandri, Ciprian Porumbescu, Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmary (ei fac picturi şi fotografii de pe front), Theodor Aman, Sava Henţia (Opera citată p.138). Demn de remarcat este efortul lui Carol Davila, care înfiinţează şi organizează serviciul militar sanitar al armatei, cu zeci de studenţi medicinişti. Biserica Ortodoxă a fost prezentă atât pe câmpul de luptă, prin preoţii ce alinau durerile răniţilor, sau îi îngropau pe cei morţi, cât şi în ţară, sprijinind cu toate puterile politica guvernului şi familiile ostaşilor.

Toate aceste fapte au semnificaţia luptei pentru idealul naţional al unirii depline a românilor şi a desăvârşirii Statului naţional român unitar. Armata română a dat un greu tribut de sânge, România a depus şi un mare efort economic, pentru cauza dreaptă, cea a dobândirii Independenţei de stat (peste 10 000 de morţi şi răniţi; Opera citată-p.137). Efortul ţării era recunoscut, însuşi generalul Osman Pașa, s-a predat colonelului Mihail Cristodulo Cerchez, cu cei peste 40 000 de soldaţi şi ofiţeri: „Capitulez cu armata mea, predându-mă în mâinile junei şi bravei armate române”.

Independenţa a fost cucerită pe câmpul de luptă, dar Tratatele de pace nu au recunoscut pe deplin efortul militar şi economic. La San Stefano, în februarie 1878, nu s-a respectat suveranitatea teritorială, România nu este primită la lucrări, i se recunoaşte independenţa, i se redă Dobrogea (după 460 de ani de ocupaţie turcească), dar i se ia Sudul Basarabiei (județele Cahul, Ismail și Bolgrad), redat ţării de Congresul de pace de la Paris (1856). S-a creat o stare de maximă tensiune întee Rusia şi România, iar marile puteri nu doreau consolidarea ruşilor în zonă. La Berlin, în vara anului 1878, are loc Congresul de pace, participarea României nefiind acceptată. Li s-au înlesnit lui Ion C. Brătianu şi Mihai Kogălniceanu să expună doleanţele româneşti, dar mai marii Europei doar i-au „auzit” nu i-au şi „ascultat” (Op. Citată p.140). Se recunoaşte independenţa, condiţionată de modificarea Constituţiei din 1866 privind acordarea cetăţeniei locuitorilor străini, precum şi închiderea litigiului în afacerea Strousberg. România mai primea Dobrogea şi Delta Dunării, dar i se lua Sudul Basarabiei.

Astăzi, în Anul Centenarului Marii Uniri de la 1918, când România se confruntă intern cu o profundă dezbinare a cetăţenilor, iar pe plan extern este tratată în U.E. ca o ţară de mâna a doua, nu pot să nu citez ceea ce scria într-un excelent articol DIANA IANE, <<Cucerirea independenţei de stat 1877-1878>>: „În încheiere, azi 9 mai 2012, când sărbătorim mai de grabă Ziua Europei decât Independenţa României cucerită cu atâtea sacrificii, îmi vin în minte cuvintele lui Mihai Eminescu <<EUROPA? UNDE ERA EUROPA CÂND AM AVUT NEVOIE?>>

.Suntem singuri cu DUMNEZEUL neamului înainte”!

Prof. Clement Gavrilă- Sălăuţa


JURĂMÂNT EROULUI ŢĂRAN

Ţăran român, te-ai ridicat

Să lupţi pe câmpuri din Balcani

Când Domnul Ţării te-a chemat

Pentru independenţa şi dorita libertate,

Lăsând în brazdă plugul tău şi boii

Femeia, copiii şi grija de nevoi.

 

Dar tu rănit şi cu tunica roasă

Te-ai întors în sat, cu Crucea Sfântul Gheorghe,

Ce strălucea pe pieptul tău,

Ce este Ţara împlinită şi întreagă!

 

Mă-nchin în faţa ta, străbune!

Al Ţării, ce tu ne-ai lăsat-o-n grijă,

Şi în altare îţi jurăm credinţă

Să-ndeplinim şi să apărăm visele tale!

 

Bucureşti, 7 mai 2017, Clement Gavrilă – Sălăuţa