Biserica

Șerban VodĂ

Limba şi credinţa ortodoxă, temelia unităţii naţionale


Motto:

                                                                        Limba noastra-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.”

                                                                            (Alexei Mateevici)

            În istoriografia noastră s-a dezbătut şi se dezbate intens o temă centrală a Istoriei poporului român: limba şi credinţa creştină ortodoxă în procesul de formare a conştiinţei naţionale, a ideii de neam. Părintele Dumitru Stăniloaie în lucrarea “Reflexii despre spirutul poporului român”- Editura Scrisul Românesc, Craiova 1992- la pagina 14, afirma „Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru – spune el – nu se explică numai din persistența lui din veacuri imemorabile în spațiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi în îmbinarea în el a caracterului latin şi a creștinismului ortodox. De altfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea ființei noastre de traci, care nu s-au mutat niciodată din acest spaţiu de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi al creștinismului ortodox”.

            Această temă nu este o dispută între istorici, lingvişti, antropologi ori teologi, ea este o problemă de consens, de adevăr ce nu poate fi pus în discuţie. Ea este o problemă centrală a culturii, a civilizaţiei româneşti care este mai bine şi mai relevant adusă în actualitate, într-o societate ce adevărul copleşeşte mistificarea istorică. O dovadă a acestei afirmaţii – dacă mai e cazul – o reprezintă şi faptul că tema este abordată multidisciplinar şi de personalităţi cu specializări profesionale diverse.

            Mihai Eminescu referindu-se la Biserica Ortodoxă Română o definea, în ziarul “Timpul,” ca: “maică spirituală a neamului românesc, care a făcut unitatea etnică a poporului…”. Adevărul că Biserica Ortodoxă a fost şi este focarul ideii de neam, de limbă, a unităţii naţionale nu poate fi tăgăduit chiar şi de cei ce s-ar strădui, ori ar fi siliţi de forţe malefice să-l facă.

            Biserica Ortodoxă are o contribuţie majoră în promovarea conştiinţei unităţii naţionale: Liturghia s-a săvârşit şi se săvârşeşte în limba română în toate provinciile istorice. Limba şi credinţa creştină sunt componente fundamentale ale fiinţei şi identităţii poporului român.

            Să reluăm un fapt istoric incontestabil, cu urmări covârşitoare în procesul de formare a conştiinţei naţionale, a statului naţional român: rolul mitropoliţilor Ţării Româneşti şi Moldovei, a domnilor munteni şi moldoveni ca exarah ai plaiurilor de-a lungul timpului.. Rolul lor de protectori ai ortodoxilor din Transilvania în condiţiile în care încă din 1366 ( regele ungur Ludovic de Anjou – legea privind religia receptă – catolicismul era religia oficială) religia lor, credinţa creştină primordială.

            Să nu uităm că Diaconul Coresi, plecat de la Târgovişte la Şcheii Braşovului, tipăreşte zeci de cărţi în limba română, iar limba română intră în biserică ( exemplu este Liturghierul, Cazania lui Varlaam – mitropolitul Moldovei, cunoscută şi sub numele de Carte  românească de  învăţătură.

            Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, sunt alte exemple pentru a demonstra rolul Bisericii Ortodoxe  pentru unitatea de credinţă şi unitate a românilor. Să pomenim şi de lucrările lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Viteazu pentru ortodoxia din Transilvania.

            Dar contribuţia cea mai mare în procesul de formare şi consolidare a conştiinţei de neam a fost munca preoţilor din bisericile de pe întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic. Ei, secondaţi de cântăreţii din biserici, au fost purtătorii de lumină şi înţelepciune, de învăţătură pentru enoriaşii care aveau nevoie de carte, de a citi şi scrie. Preoţii au fost învăţătorii, au fost mijlocitorii pentru înţelegerea legilor şi actelor administrative în comunitate. În 1918 când localităţile din Transilvania îşi desemnau cei 1228 de delegaţi; purtători de credenţionare, preoţii au avut un rol deosebit.

            Nicolae Iorga în lucrarea sa“Sate şi preoţi în Ardeal” concluziona că poporul era covârşitor format din ţărani (peste 70%) dar în cei 30% elitele o reprezentau preoţii şi cântăreţii din biserică. Limba română este tezaurul neamului românesc, credinţa s-a exprimat prin ea, iar Biserica Ortodoxă a ţinut, apărat şi dezvoltat limba română. Românii au primit credinţa prin limbă, căci şi una şi alta s-au născut odată.

             Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în cuvântarea de la Ziua Culturii Naţionale, ţinută în sesiunea Academiei Române (15.ian.2016) prezenta elogiul Sanctităţii Sale Bartolomeu al Constantinopolului privind păstrarea identităţii poporului român creştin: Ne miră şi naște în noi o admirație nespusă faptul că aproape o mie de ani după martiriul Sfântului Sava (†372), populația acestor ținuturi, după nenumărate peripeții şi prigoane, şi-a păstrat credinţa ortodoxă şi limba latină. Este vorba de o adevărată minune a istoriei. Având în vedere mărimea actuală a Bisericii României, suntem neputincioși în a explica cum acest mare popor ortodox a ieșit deodată din întunericul istoriei în secolul al XIV-lea pentru a asigura omenirea întreagă de faptul că supraviețuise ca popor unitar, deși aproape necunoscut timp de secole întregi. Ca un nou Ulise întors în Itaca, scăpând de curse şi primejdii, poporul român s-a întors în lumina istoriei evitând alienarea culturală şi asimilarea sa de către alte popoare străine. Poate că secretul acestei minuni se află în credinţa puternică şi neclintită a acestui popor

            O concluzie mai elocventă la tema pusă în discuţie nu cred că poate fi găsită, decât aceste adevăruri rostite cu elocinţă, erudiţie şi dragoste faţă de poporul român ortodox!

Prof Clement Gavrilă- Sălăuţa