Biserica

Șerban VodĂ

Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Contribuția Reginei Maria la făurirea visului unitar românesc


A vorbi despre Marea Unire înseamnă, în primul rând, a reflecta la dragostea şi binefacerile lui Dumnezeu revărsate peste acest popor. Fapta cea mare de acum un secol stă astăzi în faţa ochilor noştri ca o amintire ce ne încălzeşte şi ne bucură sufletele, căci a intrat deja în tradiţia noastră istorică, dar şi în trăirea de cuget a tuturor românilor, ca în fiecare an să ne amintim de Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 ca de un eveniment în care ne regăsim unitatea de credinţă şi de neam.

Marea şi veşnica Unire a tuturor românilor are adânci rezonanţe în întreaga noastră fiinţă, pentru că sărbătorirea acestui eveniment ne aminteşte de jertfa supremă a celor care şi-au dat viaţa pe câmpul de luptă, în Primul Război Mondial, pentru ca visul României Mari să devină realitate. Făurirea statului naţional unitar român, la sfârşitul anului 1918, a fost rezultatul incontestabil al vitejiei ostaşilor noştri, la care s-a adăugat neobosita stăruinţă a întregului popor, a clasei politice şi, nu în ultimul rând, al Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria.

După doi ani de neutralitate, România intră în Primul Război Mondial de partea Antantei. În august 1916, Regele Ferdinand convoacă la Cotroceni Consiliul de Coroană prin care se stabileşte ca România să declare război Austro-Ungariei.

Intrarea României în război a fost certitudinea că venise timpul ca ţara să lupte pentru îndeplinirea idealului naţional. Fără să ştie cât de greu va fi cu adevărat acest război, ostaşii şi conducătorii români şi-au lăsat sufletele călăuzite de credinţă şi plini de curaj s-au avântat în lupta a cărei miză uriaşă era Marea Unire.

Scriitorul Ion Agârbiceanu descrie într-un mod impresionant zbuciumul ţării noastre de-a lungul vremurilor trecute, reuşind să surprindă atât de bine esenţa sufletului românesc, felul nostru, al românilor, de a ne arăta lumii: „Ce mică, ce puţină, ce plăpândă te arătai, Patria mea, locuită între împărăţii fără hotare! De câte ori nu s-a cutremurat de spaimă sufletul în strămoşii noştri şi în noi că te vor strivi uriaşii de lângă tine şi cât de mic, de neînsemnat, ai părut prin veacuri, şi tu, neamul meu viteaz. Cei mulţi, cei mari şi puternici din preajma ta se făceau că nici nu ştiu că eşti şi tu pe lume, puternicii din depărtări nu-ţi ştiau nici de nume. Şi totuşi tu ai rămas neclintită în cuibul tău de piatră. Uriaşii de lângă tine nu te-au putut strivi, nici aşa de mari nu au putut sa crească lângă tine încât să nu mai vezi soarele.

Când s-a rupt catapeteazma lumii şi s-a pornit prăpădul războiului, cei mulţi, cei crezuţi tari şi-au zis: «să înghiţim pământul românesc şi numele neamului lui să-l ştergem de pe lume. Numai cei mari şi puternici au dreptul să trăiască». Tu le-ai simţit gândul lor şi din trecutul viforos ştiai că cei puternici niciodată nu ţi-au fost prieteni. Şi mult ai stat în cumpănă până să te hotărăşti să porneşti la război pe fii tăi, în vreme ce mulţi te batjocoreau că eşti nehotărâtă. Că tu ştiai ce te aşteaptă, singură ştiai adevărul. Şi nu te-ai putut hotărî să faci altfel decât cum ai lucrat prin veacuri: ai prins arma să te aperi, ca într-atâtea primejdii de moarte ce te-au ameninţat în trecut. Cu litere de pară şi de sânge ţi-ai scris viitorul. Ai biruit când nimeni nu mai aştepta biruinţa ta, căci nu mai cuteza să o aştepte. Acum însă cununa biruinţei nimeni nu ţi-o mai poate fura, de frumuseţea sufletului tău e plină grădina omenirii”.

Biruinţa României a însemnat realizarea, pas cu pas, a Marii Uniri. Pe 27 martie 1918 Basarabia se uneşte cu Patria-Mamă, apoi, la 28 noiembrie este rândul Bucovinei să trăiască marea sărbătoare a Unirii, urmată la 1 decembrie de Transilvania.

Însemnătatea zilei Marii Uniri a fost surprinsă într-o serie de texte narative deosebit de frumoase. Aceste texte au meritul de a fi trăite şi scrise din suflet.

Scriitorul şi jurnalistul Tiron Albani, de altfel, erou al Marii Uniri, aminteşte în memoriile sale despre entuziasmul fără egal al zilei de 1 Decembrie 1918:

„- Ne-aţi chemat să hotărâm dacă ne unim cu România, da sau nu?

Cu lacrimi de bucurie toţi răspundeau «Da». Acest «da» avea ceva supraomenesc, o expresie mai înaltă, mai cuprinzătoate decât sensul celor două litere, căci el ieşise din adâncul a patru milioane de inimi reprezentate la Alba Iulia de cei peste 100 000 de participanţi”.

La rândul său, Ioan Bordea, om politic astăzi uitat, cu toate că o stradă din Bucureşti îi poartă numele, scria despre frumoasa zi a Unirii: „Codrii răsunau de cântece de veselie, câmpiile păreau că au îmbrăcat haina albă de sărbătoare, păsările ciripeau în văzduh şi copiii alergau voioşi în toate părţile, strigând «Trăiască România Mare». Cu aceste trei cuvinte se salutau oamenii, unii pe alţii, când se întâlneau”.

Una dintre cele mai emoţionante relatări îi aparţine însă poetului Lucian Blaga: „Pentru marea, istorica Adunare Naţională de la Alba Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la Patria-Mamă n-a fost nevoie de o pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineaţa zilei de 1 decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia, pe jos şi cu căruţele. Era o dimineaţă rece de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti, buchete de chiote şi bucurie, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană, ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre mai grăbite. Ei îşi luau răgaz. Nu s-a produs nici un accident.

– «Uite, îi spuneam lui Lionel, prin ger şi zapadă, se retrăgea pe vremuri Napoleon din Rusia».

La Alba Iulia, nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul, unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau, pentru multiplicarea ecoului, de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi tot, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună.

Seara, în timp ce ne întorceam, cu aceaşi trăsură la Sebeş, atât eu cât şi fratele meu, ne simţeam purtaţi de conştiinţa ca «pusesem temeierurile unui alt Timp», cu toate că nu am făcut decât să participăm, tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică. Când am trecut prin Lacrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor. Zgomotul roţilor pătrundea desigur până la el şi-i cutremura oasele.

– «Daca ar şti tata ce s-a întâmplat», zic eu fratelui meu, întorcând capul spre crucea din cimitir.

Şi cât a ţinut drumul prin sat n-am mai scos un cuvânt nici eu, nici Lionel. O emoţie ne strângea gâtul ca o mână, care încetul cu încetul se înmuia, după ce voise aproape să ne sufoce. În sat era întuneric şi linişte. Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: «Trăiască România dodoloaţă!»”

Un articol din ziarul Românul reuşeşte să surprindă sublimul noii Românii atât de frumoase şi curate, ce îşi trăia, după îndelunga aşteptare, marele vis. Din mila lui Dumnezeu, românii au cunoscut ziua Învierii lor. „Când, în neuitatele clipe istorice, se zămislea şi se desăvârşea România Mare, bisericuţele noastre din tot întinsul şesului şi din ascunzişurile munţilor erau locuri de închinare şi de preamărire a celei mai mari sărbători româneşti. Clopotniţele chemau la Înviere, prin glasul, mai melodios ca oricând, al toacelor şi al clopotelor neturnate încă în oţel de tunuri. Şi veneau toţi, toată suflarea întinderilor să se înalţe. Să se înalţe cu prinosul de tămâie şi smirnă, să se înalţe după suferinţi şi jertfiri îndelungi la o viaţă nouă, la viaţa liberă naţională, din propriile puteri. Cu Evanghelia, cartea cuvântului veşnic, şi cu crucea, semnul pătimirii şi al Învierii de veci – cu Evanghelia şi cu crucea în mâini, preoţii ies în cântecul imnului românesc în largul dinaintea bisericuţelor şi, mici-mari, suflarea toată ascultă glasul vremurilor trecute ale unui neam şi ale unei cetăţi. Un fior, un fior de fericire nesimţită până atunci, zguduie mulţimea, când i se spune că de acum uniţi suntem toţi fraţii de un sânge, într-o României Mare, şi toate gândurile şi inimile se concentrează într-un singur gând, într-o singură inimă, la Alba Iulia, în cea mai măreaţă clipă a istoriei româneşti.

Pe paginile albe ale cărţilor sfinte, răvaşul întâmplărilor vrednice, bisericuţele noastre au înveşnicit ziua marii Învieri şi fericit a fost cel ce şi-a ştiut iscăli numele în acea zi… ”

Marea Unire a fost împlinirea dorului de veacuri. Un dor care a muncit atâtea suflete şi a înflăcărat atâtea inimi. Un dor scăldat în nespuse dureri şi cumplite jertfe. Câte lacrimi s-au vărsat, câte inimi s-au sfâşiat, câte lovituri şi dureri am îndurat până am ajuns pe pragul istoric a ne vedea înfăptuirea acestui dor.

Şi nimic nu ar fost posibil fără grăuntele de credinţă care nu ne-a lăsat să ne poticnim şi care astăzi ne face să sperăm că într-o zi vom fi iarăşi ce am fost şi poate mai mult de atât. Însă pentru acest lucru, nu trebuie să-i uităm pe cei care s-au jertfit şi care prin exemplul lor ne-au aratat că dragostea şi credinţa fac totul posibil. Faţă de făuritorii Marii Uniri recunoştiinţa noastră trebuie să rămână veşnic vie.

Având în vedere că anul 2018 este şi anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri, rândurile ce urmează aduc în lumină faptele Reginei Maria, cea mai iubită Regină a românilor.

Personalitate hotărâtă, prin voinţa, sinceritatea, vitalitatea şi veselia sa, Regina Maria a fost Regina care a cucerit inimile tuturor românilor. Elegantă, inteligentă, sentimentală, cu simțul umorului și, mai presus de toate, plină de iubire faţă de ţara sa, a ştiut întotdeauna să se facă remarcată, apreciată şi îndrăgită. Se îmbrăca în costum popular, cutreiera prin țară, vorbea cu țăranii şi era atât de iubită încât potretul său stătea alături de icoane.

O dată cu deschiderea războiului României, Regina Maria şi-a început lupta ei contra durerilor fizice şi contra descurajării rănilor sufleteşti, cu încredere în normele superioare după care se îndreaptă, peste toate încercările trecătoare, viaţa naţiunilor, spunând plină de credinţă: „Dumnezeu să ne ajute pe toţi – sunt gata pentru tot ce mi se cere – dar trebuie ca aceasta să fie pentru binele ţării mele, a scumpei mele ţărişoare pe care o iubesc”.

Regina Maria a fost plină de curaj şi de iniţiativă în tot timpul războiului, atitudinea ei fiind de-a dreptul admirabilă. Optimismul ei era comunicativ, pe unde trecea descurajările dispăreau şi speranţele renăşteau.

În fiecare zi, Regina vizita răniţii din spitale şi pe toţi îi îngrijea cu aceeaşi nesfârşită dragoste. „Zilnic mă duceam înspre răniţi, treceam din sală în sală. Niciodată nu am lăsat o chemare fără răspuns, şi cutreieram pretutindeni, fără să mă descurajeze vreo privire, vreo oboseală, vreun drum cât de lung.”

Regina Maria a rămas pentru toţi cei care au văzut-o, atât în vizite la spitale, printre sutele de bolnavi, cât şi pe front, printre soldaţii răniţi, un simbol al curajului neclintit. „Nu ştiu dacă îşi da bine seama de toată întinderea primejdiilor ce apăsau asupra noastră, cred mai mult că nu, (…) în orice caz, găsea că ceilalţi sunt prea descurajaţi. Tendinţa ei era să ia în derâdere această descurajare şi să nu ascundă supărarea pe care i-o pricinuieşte. Aducea pretutindeni un cuvânt de îmbărbătare şi de mângâiere.”

Din cauza ocupaţiei germane care pusese stăpânire pe Capitală, familia regală a fost nevoită să se retragă în Moldova. Iată ce scria Regina în grelele momente ale părăsirii Capitalei: „Peste puţin timp va trebui să înceapă pribegia, tristeţea şi întunericul, (…) însă trebuie să umblu cu fruntea sus, ca nimeni să nu-mi vadă lacrimile din ochi (…) trebuie să fiu tare, să nu strig, să nu mă tânguiesc, să arăt drumul exilului simplu, liniştit, pentru ca panica să fie înlăturată şi nimeni să nu se îngrozească. De mine atârnă toţi, toate privirile sunt spre mine aţintite, ca să vadă cum voi îndura ce este de neîndurat.”

Lumea se schimba sub ororile războiului, deznădejdea cuprindea şi cele mai puternice suflete, iar timpul părea să fugă cât mai departe cu vremurile fericite. „Niciodată nu aş fi crezut că viaţa oamenilor, adăpostită de o civilizaţie liniştită, va fi pusă în faţa unor realităţi atât de înfiorătoare. Războiul a sfărmat toate îngrădirile şi ne-a aruncat năpraznic înapoi la vremurile pe care le socoteam apuse pentru totdeauna.”

În ciuda tuturor greutăţilor, Regina Maria a început în capitala Moldovei o adevărată luptă împotriva numeroaselor lipsuri şi a necruţătoarelor epidemii. Regina noastră a vizitat spitalele de contagioşi, mergând de la bolnav la bolnav, fără frică de primejdie şi împărţind daruri la fiecare şi mângâind pe toţi.

Imaginea Reginei Maria în uniforma Crucii Roşii pare să rămână veşnică în amintirea celor care au vazut-o. Cu un curaj nedezminţit, vizita toate spitalele de răniţi şi bolnavi, împărţind daruri, adresând cuvinte de încurajare, mângâind frunţile suferinzilor. Conştientă de menirea ei în acele împrejurări grele pentru ţară, nu a ezitat să-şi pună viața în pericol, socotind că doar astfel poate fi un exemplu pentru poporul său.

De altfel, I. G. Duca mărturiseşte că „Regina, cu o energie mai presus de orice laudă, ajutată de fiicele ei, mergea din spital în spital. Cu un dispreţ desăvârşit de pericol nu pregeta să se arate unde epidemia era mai violentă. Nu mii, zeci de mii de soldaţi răniţi şi bolnavi au văzut-o în acele luni la căpătâiul lor” şi toţi „au înţeles marea ei iubire şi grijă pentru fiecare, căci, aşa cum obişnuia să spună, inimile poporului său erau o comoară mai scumpă decât orice comoară de pe pământ”.

Toţi cei care au cunoscut-o îşi amintesc că niciodată nu s-a dat înlături de la vreo muncă sau primejdie atunci când era vorba de binele poporului său. Se dedica în întregime muncii sale, şi nu numai în spitale, la căpătâiul soldaţilor bolnavi, putea fi întâlnită, ci şi pe străzile oraşului Iaşi, pe care le străbătea adesea, fiind gata întotdeauna pentru a împărţi ajutoare soldaţilor suferinzi, refugiaţilor şi oamenilor săraci care îi ieşeau în cale, şi toate aceste le făcea doar din dragoste pentru ţara sa, fără a aştepta vreodată vreo laudă sau vreo recompensă.

„Maria continua să fie prezentă peste tot. Era uluitor câtă energie era capabilă să desfăşoare. (…) Primea o mulţime de lume, discuta, şi nu doar de formă, cu oamenii politici, cu generalii şi cu diplomaţii. Bătea Moldova în lung şi în lat, de la un spital la altul şi dintr-un sat în altul, aducând peste tot ajutoare, dar şi o vorbă bună sau o mângâiere pentru fiecare. Capacitatea acestei femei de cea mai înaltă condiţie socială de a se apropia sufleteşte de oamenii simpli era uluitoare.”

Activităţi precum procurarea de medicamente, implicarea directă în îngrijirea bolnavilor şi a răniţilor, a tuturor celor aflaţi în nevoie, şi, mai ales, a soldaţilor români, devenise partea esenţială a vieţii sale.

Pe tot parcursul greului război purtat de România pentru întregirea neamului, familia regală a fost neîncetat alături de suferinţele poporului său şi niciodată jerfta nu a părut prea mare acolo unde a putut alunga durerea şi aduce cea mai mică alinare. „Cu toate că în vinele lor curge sângele albastru al unui alt neam, (…) ei au înţeles năzuinţele neamului nostru românesc şi, cu preţul vieţii lor, l-au urmat cu credinţă în zile atât de grele. Odată cu plecarea misiunii franceze, puteau părăsii ţara, au fost rugaţi, imploraţi de sfetnicii lor credincioşi să o facă. Au refuzat net, înţelegând să împărtăşească cu poporul toate nevoile, toate necazurile şi toate riscurile.”

Viaţa în timpul retragerii în Moldova nu a fost mai uşoară pentru familia regală decât pentru ceilalţi, căci posibilităţile de aprovizionare erau mereu restrânse, însă înţelegând toate durerile ţării lor, conducătorii noştri au îndurat întotdeauna cu demnitate toate neajunsurile. „În cele patru zile din săptămână când poporul se hrăneşte cu mămăligă, suveranii au ordonat să li se servească şi lor aceaşi hrană, deşi la Iaşi mai sunt destui care au chiar pâine albă, care se îmbuibă cu multe alte bunătăţi, cărora nici nu le pasă. Aici, în pribegie, suveranii noştri s-au identificat pe deplin cu marii noştri voievozi iubitori de neam şi de glie.”

Principesa Ileana, care era încă un copil în timpul războiului, descrie o scenă care relevă, poate mai mult ca orice, până unde mergea dragostea şi devotamentul Reginei Maria pentru ţara sa. „Când se întorcea seara târziu, acasă la Iaşi, partea de jos a rochiei – pe vremea aceea se purtau rochii lungi – era de culore gri-cenuşie, ca şi cum ar fi fost praf, dar nu era praf, erau păduchi. Astfel, mergea direct în odaia ei de baie, se băga în cada de baie, cu rochia pe ea şi se dezbrăca acolo. Toţi cei din jur erau înspăimântaţi şi o îndemnau să-şi facă injecţii ca să fie protejată împotriva tifosului exantematic care făcea ravagii, dar mama protesta spunând: «Eu nu am timp să fiu bolnavă, şi atâta timp cât România are nevoie de mine, Dumnezeu să mă ocrotească nu pentru mine, dar pentru că ţara are nevoie de mine». În timpul războiului nu a luat nici un medicament preventiv şi Dumnezeu într-adevăr a păzit-o.”

Indiferent cât de mari ar fi fost nenorocirile care se abăteau peste poporul său, Regina Maria mergea întotdeauna mai departe, spunând plină de demnitate: „Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a smuls şi ultima fărâmă de speranţă!”

Regina noastră aducea încredere şi în locurile cele mai pline de deznădejde, redând curajul celor ce păreau pierduţi în ghiarele fricii. Ea a fost cea care a auzit fiecare strigăt de disperare şi a împărtăşit fiecare teamă a poporului său. Şi chiar şi atunci când totul părea pierdut, când boala şi lipsurile continuau să facă tot mai multe victime pe zi ce trece, când rânduri după rânduri de morminte şi nenumărate cruci de lemn, simple, au fost risipite pretutindeni, ca o dovadă a unei triste poveşti de nepovestit, nu a încetat nici o clipă să creadă în şansa ţării sale de a sta alături de învingători.

Regina noastră era întotdeauna acolo unde primejdia era mai mare, acolo unde era mai multă nevoie de ajutor şi încurajare. „O boală ciudată şi necunoscută adusă de lipsă, de foame şi de mizerie a început să se furişeze printre cei istoviţi, ca un duşman ascuns şi nevăzut. (…) Îmi aduc aminte, da, îmi aduc bine aminte de ziua când am mers într-un sat nu departe de capitala refugiului nostru. (…) Parcă nu mai erau oameni! Nişte stafii rătăcite în ghiarele unei grozăvii fără nume, făpturi cu obrajii supţi şi ochii speriaţi care priveau fără înţeles la femeia care venea să-i ajute. Unii şedeau pe prispe, alţii pe grămeziile de gunoi, alţii îşi sprijineau spatele încovoiate de zidurile noroioase ale caselor. (…) Câţiva, îmbrăcaţi în zdrenţe, se târau prin noroaie, cu cismele rupte, fără să ştie încotro. (…) Toţi erau bolnavi, bolnavi de o molimă pe care abia începeam să o cunoaştem şi ne era cu neputinţă s-o înlăturăm, căci duceam lipsă de toate.”

Nimeni nu va putea uita vreodată dăruirea şi bunătatea sa fără margini, căci pentru toţi a fost mângâiere şi sprijin. Prin toate faptele săvârşite, atât faţă de soldaţii români, cât şi faţă de toţi dezmoşteniţii, nemâncaţii şi îngheţaţii pe care îi înâlnea în drumul său, când mergea pe jos sau cu automobilul, oprindu-se întotdeauna din drum şi dându-le câte un ceai cald cu însăşi mâinile ei, spunându-le o vorbă de mângâiere sau oferindu-le ajutoare băneşti, Regina Maria își lega tot mai mult sufletul de cel al poporului său şi pecetluia o legătură nobilă şi sfântă între monarhie şi ţară.

Regina Maria preţuia şi încerca să ajute pe fiecare cu toată dăruirea sufletului său, înţelegând că, în acele clipe groaznice, doar credinţa şi dragostea mai puteau schimba ceva. „Mi se sfărma inima de grozăviile pe care le vedeam. (…) Nenorocirea era prea mare şi năvălise deodată pe toate uşile. (…) Am început să umblu prin mahalale şi pe drumurile de la marginea oraşului cu automobilul plin de provizii şi de haine. Totdeauna aveam cu mine ceai fierbinte şi rom, şi de multe ori cuvinte de binecuvântare şoptite au ajuns până la mine. (…) Dam, dam tot ce aveam, dam cu amândouă mâinile la toţi, deşi cei mai apropiaţi aveau noroc mai mare. Trebuie să mărturisesc că deseori darurile îmi erau smulse cu furie din mâini.”

Atât în timpul cumplitelor lupte, cât şi în ceasurile de odihnă, Regina noastră i-a purtat nenîcetat în rugăciunile sale pe bravii ostaşi ce au apărat cu preţul vieţii lor idealul sfânt al ţării. „Mă rog lui Dumnzeu pentru toate vieţile jertfite, mă rog pentru cei care au murit părăsiţi şi neştiuţi, mă rog pentru cei care au fost îngropaţi cu miile fără rugăciune şi fără preot, mă rog pentru mulţimea celor fără nume, care aveau acelaşi drept la viaţă ca tine şi ca mine, mă rog lui Dumnezeu să-i ierte şi să dea odihnă sufletului lor în locurile de verdeaţă unde nu este nici durere, nici întristare”, căci „sute de soldaţi muribunzi mi-au şoptit cu ultimă suflare că pentru mine luptaseră, pentru că eu eram casa, mama, credinţa şi speranţa lor”.

Regina Maria va avea un rol covârşitor şi în ceea ce priveşte determinarea Regelui Ferdinand să nu ratifice o pace separată cu Puterile Centrale, ce ar fi fost dezastruoasă pentru ţară. Pentru Regina Maria, încheierea unei păci separate cu Puterile Centrale reprezenta, în primul rând, înfrângerea luptei ei, dusă întotdeauna cu neclintită credinţă, pentru îndeplinirea idealului poporului său.

În cadrul unei audienţe pe care generalul Averescu a avut-o la Regina Maria, acesta căuta să-i explice că în desfăşurarea evenimentelor mari este câteodată nevoie de a primi situaţiile aşa cum sunt, oricât de grele ar fi ele. Regina Maria îi răspunde însă că în venele ei nu curge sânge de sclavă. „Am tăcut, m-am înclinat şi am iesit”, zice Averescu cu amărăciune.

Datorită Regnei Maria, Regele Ferdinand, deşi semnase tratatul păcii separate cu Puterile Centrale, nu-l va ratifica niciodată.

În tot timpul pribegiei în Moldova, Regina Maria a fost însufleţirea însăşi a curajului, a demnităţii şi a iubirii faţă de ţară. „Am luptat singură, cu singurătatea celor tari, a celor care mai ales călăuzesc în loc să urmeze, dar iubitoare, cu o inimă veşnic gata să priceapă, să ierte şi să ajute.”

Regina noastră a fost ajutorul cel mai de nădejde al idealului naţional, căci aşa cum spunea Patriarhul Miron Cristea, ea „a fost cea dintâi care a stat ca o stâncă, cu sufletul neclintit în convingerea biruinţei finale. Ca un înger păzitor a menţinut moralul trupelor în cercul central al aspiraţiilor naţionale de unde toată lumea românească aştepta orientare şi îndemn. În clipele critice, a fost un mare noroc pentru noi, pentru demnitatea noastră şi a dinastiei noastre, că am avut-o. Ca născută englezoică, da expresie zilnică, în faţa tuturor, încrederii etnice a neamului său de origine: «Pe englezi nimeni nu-i va birui. Deci biruinţa finală va fi a aliaţilor noştri». Mare lucru este aceasta în clipele critice prin care am trecut”.

Regina Maria a murit pe 18 iulie 1938, la Castelul Pelişor. Dorinţa sa a fost să trăiască ultimele clipe în ţara căreia i-a dedicat întreaga viaţă. Vestea morţii celei mai îndrăgite Regine a adus o tăcere impresionantă ce s-a aşternut în sufletul tuturor.

Pe 20 iulie corpul neînsufleţit al Reginei Maria a fost adus la Bucureşti, unde a fost expus pe catafalcul de onoare în salonul alb de la Cotroceni, apoi, peste câteva zile, trupul Mariei a fost pus într-un vagon deschis pentru călătoria la Curtea de Argeş. „În mod normal, era un drum de două ore de la Bucureşti, peste Câmpia Română, până la vechiul oraş de la poalele munţilor, dar trenul a trebuit să oprească de atât de multe ori, încât au fost necesare şase ore ca să acopere distanţa. Mii de ţărani, cu lumânări aprinse în mâini, însoţiţi de preoţii lor de ţară, îngenuncheau lângă calea ferată ca să-şi aducă ultimul omagiu. S-a spus că atât de multe flori fuseseră aruncate pe sicriul din vagonul deschis, încât soldaţii din garda de onoare care stăteau în poziţie de drepţi riscau să fie sufocaţi”.

Pentru toată jerfa şi dragostea Reginei noastre, cât şi a tuturor celor care au făcut România Mare, se cuvine ca sus să avem inimile, să fim români, să fim buni creştini, să fim lumină pentru ceilalţi, astfel încât să reînvie prin noi bucuria Unirii celei Mari!

Andreea Mâniceanu