Biserica

Șerban VodĂ

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ şi şcoala sa de traducători


Săptămâna aceasta parohia noastră se îmbracă în haine de sărbătoare, de lumină şi de bucurie. Pentru că, iată, vineri, 15 noiembrie 2019, prăznuim hramul de toamnă al bisericii Şerban Vodă: Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ. Anul acesta Biserica Ortodoxă Română îi cinsteşte în mod deosebit pe traducătorii Sfintei Scripturi şi pe cei ai scrierilor patristice şi postpatristice, între care Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ ocupă un loc important.

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ sau Velicikovski a fost un stareţ ce a trăit pe meleaguri ucrainene, româneşti şi athonite în secolul al XVIIIlea şi a avut o influenţă deosebită atât asupra monahismului românesc, cât şi a celui slav.

Academia Duhovnicească din Kiev şi mănăstirile din Moldova

Cuviosul s-a născut la 21 Decembrie 1722 la Poltava, în Ucraina. Tatăl său a fost preot la catedrala oraşului. A avut 11 fraţi şi a primit o educaţie religioasă deosebită. Unele cercetări duc la concluzia că familia Sfântului Paisie s‑ar fi tras din moldoveni stabiliţi în ţinutul Poltavei, presupunându‑se că ar fi fost chiar înrudiţi cu strămoşii după mamă ai lui Dimitrie Cantemir.

Rămâne de mic orfan de tată. Este trimis să studieze la Academia duhovnicească din Kiev (întemeiată de Mitropolitul român Petru Movilă). Nu termină însă studiile, atras fiind de viaţa monahală şi considerând că nu mai poate pierde ani la Şcoala din Kiev. În 1740 îl aflăm în Mănăstirea Liubeţki, apoi se îndreaptă spre Mănăstirea Medvedovski, unde va îmbrăca rasa monahală cu numele de Platon. Datorită prigoanei ocupanţilor polonezi, se întoarce la Kiev, la Lavra Pecerska. Aici se îndeletniceşte cu pictura icoanelor. Tot aici îl va cunoaşte şi pe Mitropolitul Antonie al Moldovei, care ţinea slujbele în limba română. Află mai multe despre mănăstirile din Moldova.

După mai multe încercări, în anul 1742 reuşeşte să treacă graniţa şi să ajungă în Moldova. Trece pe la Schitul Dălhăuţi – Vrancea, apoi în Muntenia, succesiv la Schiturile Trăstieni – Rm. Sărat, Poiana Mărului – unde îl cunoaşte pe renumitul stareţ Vasile de la Poiana Mărului – şi la Cârnu – Buzău, schituri care se conduceau după regulile monahale athonite.

Viaţa în mănăstirile athonite şi traducerile din scrierile patristice

În 1746, la numai 24 de ani, pleacă spre Athos. Va locui mai întâi la Mănăstirea Pantocrator, apoi, pentru că nu-şi găseşte un părinte duhovnicesc pe măsură, se retrage timp de patru ani într-o peşteră. În 1750 vine la Athos şi stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care îl tunde în monahism şi îi schimbă numele în Paisie.

Pentru că nu va găsi de la început un povăţuitor iscusit care să-l îndrume în viaţa duhovnicească, va căuta în mănăstirile athonite scrieri ale Sfinţilor Părinţi, atât originale greceşti, cât şi traduceri în slavonă. Citindu-le, îşi dă seama că cele slavoneşti nu sunt bine traduse şi pentru a le îndrepta le compară cu cele greceşti. Scrise însă într-o limbă arhaică, greu de priceput chiar şi de mulţi din grecii contemporani, Sfântul Paisie purcede în a-şi lua ajutoare ucenicii săi români care cunoşteau foarte bine greaca, pentru a traduce în limba română originalele greceşti. La Athos încep deci traducerile manuscriselor din greaca veche în română, iar din aceasta mai apoi în slavonă.

În jurul Sfântului Paisie se strâng din ce în ce mai mulţi ucenici care îi cer sfat şi îndrumare în viaţa monahală. Pe când Cuviosul avea 36 de ani, Episcopul Grigorie de la Athos îl hirotoneşte ieromonah. Primul său ucenic a fost monahul Visarion, venit din Moldova, la care se adaugă şi alţii, tot moldoveni.

Primind binecuvântarea Patriarhului Serafim, Sfântul Paisie întemeiază schitul Sfântul Ilie, cu 5 chilii. Curând vor locui aici 60 de ucenici de multe naţionalităţi: români, ruşi, ucraineni, greci sau bulgari.

Stareţul Paisie se reîntoarce în ţară

După 17 ani petrecuţi în Athos, în anul 1763 hotărăşte să se întoarcă în ţară, căci nu mai putea locui la Schitul Sf. Ilie. Se stabileşte împreună cu cei 64 de ucenici ai săi mai întâi la Schitul Vărzăreşti – Focşani, apoi se îndreaptă spre Iaşi, după ce mitropolitul de la Bucureşti – grec de neam – l‑a refuzat. La Iaşi, Mitropolitul Gavril Calimah, pe care-l cunoscuse la Athos, îi încredinţează Mănăstirea Dragomirna, ctitorie din 1609 a lui Anastasie Crimca. Mănăstirea va primi din ce în ce mai mulţi ucenici, români, ruşi şi ucraineni. Aici stareţul va sta 12 ani, formând o obşte de 350 monahi.

Alcătuieşte un important regulament monahal, cunoscut sub numele de „Aşezământul de la Dragomirna”, în opt puncte, care introducea rânduiala în viaţa călugărilor. Monahii erau obligaţi să ducă viaţă de obşte, să lucreze în diferite ateliere şi ascultări. Stareţul era ales de obştea tuturor vieţuitorilor şi confirmat de mitropolit. Tot aici Sfântul Paisie înfiinţează o bolniţă, adică spital, pentru bolnavi şi bătrâni.

Mănăstirea Dragomirna, locul de naştere al Filocaliei româneşti

Când în 1763 Sfântul Paisie pleacă de la Athos, aduce în ţară multe manuscrise greceşti, dar şi traduceri româneşti şi slavone. Ceea ce începuse la Sfântul Munte va continua la Dragomirna, Secu şi mai ales la Neamţ. Să nu uităm însă că şi în ţară se traduseseră deja multe din scrierile patristice. Aşa se face că în 1769 monahul Rafail copistul adunase într-un manuscris – Filocalia de la Dragomirna – prima colecţie majoră de traduceri româneşti filocalice, care număra 626 pagini. Astfel avem prima Filocalie tradusă într-o limbă vorbită, cu mult înainte de cea a Sfântului Nicodim Aghioritul şi Macarie al Corintului, publicată în 1782 la Veneţia în greaca veche, şi de cea paisiană în slavonă „Dobrotoljiubjie”, publicată în 1793 la Moscova. La 1769 erau, se pare, traduse în română toate textele filocalice ale lucrării lui Nicodim Aghioritul.

„Dobrotoljiubjie”, Filocalia în limba slavonă, a fost tradusă la cererea Mitropolitului Gavriil al Petersburgului. Acesta, după o cercetare amănunţită a traducerii, o tipăreşte în 1793 la Moscova.

Apologia Rugăciunii inimii

Dar opera Sfântului Paisie nu se rezumă la traduceri. Dintre operele sale personale menţionăm lucrarea „Şase capitole asupra rugăciunii inimii”, în care Sfântul Paisie expune sistematic bazele biblice şi patristice ale rugăciunii lui Iisus, pregătirea celui care o practică şi efectele acestei rugăciuni. În această Apologie a Rugăciunii inimii ne învaţă că cel ce practică Rugăciunea are nevoie de sfatul unei persoane experimentate.

Rugăciunea minţii are mai multe trepte: pentru începători, care duc o viaţă activă, şi ea este însoţită obligatoriu de post, rugăciune şi priveghere; o altă treaptă pentru cei desăvârşiţi, în care rugăciunea minţii corespunde vieţii contemplative. Când sufletul se purifică de patimi, el poate primi harul divin care-l conduce spre viziuni spirituale, descoperindu-i tainele divine la care cu mintea nu se poate ajunge. Este stadiul rugăciunii vizionare sau al rugăciunii pure, după Sf. Isaac Sirul, din care izvorăşte viziunea. Iar rugăciunea pură este darul exclusiv al lui Dumnezeu.

Lavrele Secu şi Neamţ în înnoirea isihastă

Pentru că Bucovina intră sub ocupaţia austriecilor, în 1775, stareţul Paisie, însoţit de 200 de ucenici, pleacă la Mănăstirea Secu, continuând pravila de la Dragomirna.

În anul 1779, la dorinţa domnitorului Constantin Moruzzi (1777-1782), Paisie devine egumen al mănăstirii Neamţ şi va avea grijă de obştile celor două mănăstiri, Secu şi Neamţ. La Neamţ activitatea stareţului este deosebit de bogată. Întăreşte aici rânduielile monahale athonite, cu viaţă de obşte, cu slujbe zilnice, cu predici, cu muncă şi rugăciune, după regula Sf. Vasile cel Mare, grijă pentru bătrâni şi bolnavi. Stareţul construieşte la Mănăstirea Neamţ un spital, o casă de oaspeţi şi noi chilii, numărul monahilor trecând de 800: români, ruşi, bieloruşi, ucraineni, greci, sârbi şi bulgari.

Şcoala de traduceri de la mănăstirea Neamţ

Preocupările stareţului s-au concretizat într-o imensă activitate literar-bisericească: două echipe de traducători, de copişti şi de critici, cu el în frunte, lucrau fără întrerupere la revizuirea şi traducerea scrierilor filocalice în slavonă şi în română. Numărul total al manuscriselor din timpul său se ridică la 300, dintre care 44 alcătuite de el însuşi, Mănăstirea Neamţ devenind un deosebit de important centru de cultură teologică-ascetică.

Neoisihasmul paisian depăşeşte graniţele Moldovei

A trecut la Domnul la 15 noiembrie 1794, la vârsta de 72 de ani, fiind înmormântat în biserica Mănăstirii Neamţ. Influenţa paisiană a fost deosebit de puternică în Moldova prin stareţii Ilarion de la Secu şi Sofronie de la Neamţ sau prin ucenicii săi: Visarion, Gherontie şi Dorotei, trimişi la studii în Muntenia. În Muntenia, paisianismul s‑a răspândit datorită stareţului Gheorghe de la Căldăruşani în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani.

Manuscrisele rămase de la Sfântul Paisie şi de la şcoala sa de traducători au fost împărţite între bibliotecile mănăstirilor Dragomirna, Secu şi Neamţ, iar multe dintre ele au luat drumul altor mănăstiri din ţară şi din Rusia mai ales. Cei care au contribuit la răspândirea lor sunt cu precădere ucenicii Sfântului Paisie, care au plecat în alte mănăstiri. De exemplu, prin bibliotecarul Andronic Popovici ajung la Noul Neamţ din Basarabia două valize cu manuscrise şi cărţi de o inestimabilă valoare, între care cea mai completă culegere de scrieri ale stareţului Paisie în slavonă.

Numeroase manuscrise slavone s-au răspândit în mănăstirile ortodoxe din Bulgaria, Serbia şi de la Athos, schitul Sfântul Ilie şi mănăstirea Pantocrator fiind cele care au dus mai departe spiritului paisian. Rânduielile sale monahale au influenţat masiv viaţa religioasă a Bisericii Ruse. Mulţi dintre ucenicii săi s-au răspândit în 117 mănăstiri şi schituri din 35 de eparhii ale acestei Biserici. Au fost alcătuite mai multe „Vieţi” ale stareţului Paisie, scrise de monahii Spiridon de la Neamţ, Mitrofan, Grigorie, Andronic sau Vitalie. Stareţul Paisie de la Neamţ este unul din cei dintâi scriitori asceţi ai secolului al XVIII-lea. Curentul de reînnoire a vieţii monahale pe care l-a creat a avut un efect benefic şi prin faptul că a contracarat curentul de grecizare şi a favorizat impunerea limbii poporului în biserică, cultură şi literatură. Pentru viaţa sa ascetică, pentru bogăţia învăţăturilor sale şi pentru contribuţia la înnoirea monahismului a fost trecut în rândul sfinţilor. Mai întâi de către Biserica Ortodoxă Rusă, la 6 iunie 1988, apoi de Biserica Ortodoxă Română, la 21 iunie 1992.

Au fost alcătuite mai multe „Vieţi” ale stareţului Paisie, scrise de monahii Spiridon de la Neamţ, Mitrofan, Grigorie, Andronic sau Vitalie. Stareţul Paisie de la Neamţ este unul din cei dintâi scriitori asceţi ai secolului al XVIII-lea. Curentul de reînnoire a vieţii monahale pe care l-a creat a avut un efect benefic şi prin faptul că a contracarat curentul de grecizare şi a favorizat impunerea limbii poporului în biserică, cultură şi literatură.

Pentru viaţa sa ascetică, pentru bogăţia învăţăturilor sale şi pentru contribuţia la înnoirea monahismului a fost trecut în rândul sfinţilor. Mai întâi de către Biserica Ortodoxă Rusă, la 6 iunie 1988, apoi de Biserica Ortodoxă Română, la 21 iunie 1992.

Maria Buleu

Cuvântul care zideşte nr. 45 / 2019