Biserica

Șerban VodĂ

„Despre iubirea de sine”


Întalnirea cu tinerii
marți, 23 august – ora 19:00

Tema: „Despre iubirea de sine” – din cartea Sf. Paisie Aghioritul:”Patimi si virtuti”.

“Iubirea de sine. Mama tuturor patimilor”

† Din iubirea de sine se nasc toate patimile. Lăcomia pântecelui, egoismul, încăpățânarea și invidia se trag din iubirea de sine. Din iubirea de sine se caută confortul, tihna personală, fără a se ține cont de nimeni. Voia proprie are în ea sinele nostru (iubirea de sine), de aceea trebuie cercetat dacă ceea ce ne „odihnește” pe noi îl „odihnește” și pe aproapele. Dacă omul își leapădă sinele, Dumnezeu i le dă pe toate într-un chip minunat. “Pentru a ne dezbrăca de omul nostru cel vechi nu este nevoie de puteri trupești, ci de smerenie.” (pg. 35-36)

† Din mâncarea fără gust să-L gustați pe Hristos. “Iubirea de sine este și dorința de a mânca sau a se odihni cineva mai mult decât îi este necesar. În mod normal, trupului trebuie să-i dăm numai ceea ce are nevoie. Un lucru este dorința și alt lucru este nevoia. Un lucru este să vreau să mulțumesc trupul și alt lucru este să-i dau trupului ceea ce are nevoie. Să presupunem că am înaintea mea două mâncăruri cu aceleași vitamine, dar una din ele este mai gustoasă decât cealaltă. Dacă o prefer pe cea mai gustoasă, asta arată iubire de sine. Dacă însă nu am poftă de mâncare, deoarece sunt bolnăvicios, și o prefer pe cea mai gustoasă ca să o pot mânca, acest lucru înseamnă discernământ. (…) Dacă te bucuri când nu mănânci pentru dragostea lui Hristos, atunci te hrănești. Dacă pentru dragostea lui Hristos preferi mâncarea lipsită de gust în locul celei gustoase, atunci din mâncarea fără gust îl guști pe Hristos” (pg. 37-38)

† Iubirea de sine biruiește dragostea pentru aproapele nostru. “Cel care se iubește pe sine mai mult decât pe ceilalți, nu trăiește potrivit cu duhul Evangheliei. Și Hristos, dacă se gândea la Sine Însuși, ar fi rămas în Cer; nu ar fi venit pe pământ să sufere, să fie răstignit, ca să ne mântuiască.” (pg. 38-39)

† “Cine va voi să-și scape sufletul, îl va pierde” (Matei 16,25). “Înseamnă că omul trebuie să-și piardă viața sa, în înțelesul cel bun. Să nu-și prețuiască viața, să-și jertfească viața pentru celălalt. «Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui» (I Corinteni 10,24), spune Ap. Pavel. Toată temelia vieții duhovnicești aceasta este: să uit de mine în înțelesul cel bun și să mă gândesc la celălalt, să particip la durerea, la greutatea celuilalt. Să nu mă îngrijesc cum să scap de greutate, ci cum să-l ajut pe celălalt, cum să-l odihnesc.” Dacă te pui în situația celuilalt, atunci vei înțelege ce-l odihnește. “În vremea noastră, cei mai mulți caută cum să ia locul celuilalt, iar nu cum să se pună în locul celuilalt, ca să-l înțeleagă” (pg. 40-41)

† Chinul comodității. “Mulți văd ce greutăți le fac ceilalți, iar nu cu ce îi îngreunează ei pe alții. Au pretenții numai de la ceilalți, nu și de la ei înșiși. Însă logica vieții duhovnicești este să cercetezi cu ce anume îi îngreunezi tu pe ceilalți și nu cu ce te îngreunează alții pe tine; să vezi ce anume il odihnește pe celălalt, iar nu ce te odihnește pe tine. Oare pentru odihnă am venit în această viață? Pentru viață comodă? Nu am venit în această lume ca să petrecem bine, ci ca să scuturăm de pe noi tina păcatului și să ne pregătim pentru cealaltă viață.” (pg. 41)

† Iubirea de sine ne lipsește de pace și de bucurie. “Cel care are iubire de sine nu poate avea odihnă, pace sufletească, fiindcă nu este liber lăuntric. (…) Cel care săvârșește binele se bucură, deoarece este răsplătit cu mângâiere dumnezeiască. Cel care săvârșește răul suferă și face din raiul pământesc un iad pământesc. Ai dragoste, bunătate? Ești înger și, oriunde mergi sau te oprești, transmiți Raiul. Ai patimi, răutate? Ai înlăuntrul tău pe diavolul și, oriunde mergi sau te oprești, transmiți iadul. Încă de aici începem să trăim Raiul sau iadul.” (pg. 43-44)

† Scopul ascezei: dezbrăcarea de omul nostru cel vechi. “Osteneala trupească supune trupul duhului. Și postul și privegherea și orice asceză, dimpreună cu nevoința pentru tăierea patimilor sufletești sunt de ajutor atunci când sunt făcute pentru dragostea lui Hristos. Căci dacă nu se nevoiește cineva pentru a-și dezbrăca patimile sufletești, mândria, invidia, mânia, ci face numai o asceză trupească seacă, își va hrăni patimile cu mândria.” Scopul ascezei este dezbrăcarea de omul nostru cel vechi. Aceasta însă, se face sub îndrumarea duhovnicului. (pg. 45-46)

† Să nu ne închinăm la odihnă. “Cu cât stai mai mult, cu atât te înmoi mai tare; cu cât lucrezi, cu atât te întărești. (…) Scopul este ca omul să ajungă să se bucure mai mult de reaua-pătimire decât de traiul cel bun. Dacă ați ști cum trăiesc unii bătrânei acolo în Sfântul Munte și ce bucurie simt ei! (…) În viața noastră, traiul aspru pentru dragostea lui Hristos aduce în inimă gingășia lui Hristos. Desfătările dumnezeiești se nasc din durerile trupești. Părinții au dat sânge și au primit duh. Cu sudoare si osteneală au primit Harul. Și-au lepădat sinele și l-au găsit în mâinile lui Dumnezeu. (…) Noi cârtim chiar și pentru cel mai mic necaz. Căutăm să dobândim sfințenia fără osteneală. (…) «Cele bune cu osteneală se dobândesc». (…) De aceea să nu uităm de noi, ci să ne amintim puțin și de faptul că există și moarte. De vreme ce vom muri, să nu-i dăm trupului atât de multă atenție. Nu spun să nu-i dăm atenție și să pățimim ceva rău, ci să nu ne închinăm odihnei.” (pg. 47-49)

† De ce te păstrezi pe tine însăți pentru tine însăți? “Încearcă să te gândești și să te îngrijești de ceilalți așa cum te gândești și te îngrijești de tine însăți. Astfel, încet-încet vei ajunge să nu te mai intereseze propria persoană, în înțelesul cel bun, și să te gândești totdeauna la ceilalți. Și atunci, desigur, se va gândi și Dumnezeu la tine, se vor gândi și ceilalți. Numai să nu faci acest lucru pentru ca să se gândească ceilalți la tine… (…) Partea de dragoste pe care o ții pentru tine, o iei din dragostea cuprinzătoare pe care trebuie să o ai pentru ceilalți. (…) Straduiește-te ca lucrul pe care îl vrei pentru tine sa-l dai celorlalți. (…) Cu cât vei da mai mult, cu atât vei primi mai mult, căci Dumnezeu îți va da din belșug Harul și dragostea Sa. Te va iubi mult, la fel cum și tu Îl vei iubi mult, fiindcă vei înceta să-ți iubești propriul sine, care îți cere să te hrănești din egoism și mândrie, iar nu din Harul lui Dumnezeu, care dă sufletului toate vitaminele și aduce în trup dumnezeiasca schimbare, făcându-l pe om să strălucescă. (…) Pentru a-l arunca pe omul tău cel vechi, trebuie să te scârbești de el.” (pg. 49-51)

† Când există lepădare de sine, Dumnezeu dă Harul Său. “Când omul își depășește limitele existenței sale, nevoindu-se cu smerenie, cu mărinimie, atunci vine la el puterea dumnezeiască, cea mai presus de fire. (…) Dacă omul are duhul de jertfă, atunci primește ajutorul dumnezeiesc. Unuia ca acesta îi poartă de grijă Dumnezeu. Pe măsura jertfei și a rugăciunii făcute de cineva pentru semenul său, este și ajutorul pe care îl primește de la Dumnezeu.” (pg. 51-52)