Biserica

Șerban VodĂ

„Invidia, pășunea diavolului”


Întâlnirea cu tinerii
marți, 13 septembrie – ora 19:00

Tema întâlnirii este „Invidia, pășunea diavolului” – din cartea Sf. Paisie Aghioritul:”Patimi si virtuti”.

Otrava invidiei

† Invidia este una dintre cele mai mari patimi. Invidia este o patimă sufletească, pentru a scăpa de ea nu este nevoie de mari nevoințe sau de asceză. Omul, din cauza invidiei, ajunge la pizmă și la clevetire. Omul crede că invidiază pentru că nu se simte implinitlauntric. Dar, cum să te simți împlinit launtric când vrei să se facă toate voile tale? Cum să dorim ceva ce este al altuia când Domnul a zis ”Să nu doreștinimic din câte are aproapeletău!”? “Fiecare este ispitit de pofta sa!”, spune Sf. Iacov, ruda Domnului. (pg. 117-118)

† Invidia otrăvește dragostea cea multă a femeii. “Femeia are sădită în firea ei multă bunătate și dragoste”, iar diavolul îi aruncă invidia ca să-I otravească dragostea. Răutatea, atunci când este împletită cu invidia și cu încăpățânarea, poate duce la o stare demonică. “Femeia trebuie să fie foarte atentă la patima invidiei. Se impune să golească dragostea ei de orice urmă de egoism, pentru ca dragostea cea multă pe care o are să rămână curată. (…) Noblețea este antidotul invidiei.” (pg 119)

† Invidia ne slăbește puterile. “Când cineva invidiază, se mâhnește, nu mai poate nici să mănânce, și atunci slăbește și își pierde curajul. (…) Ia aminte că invidia îți secătuiește toate puterile sufletești și trupești pe care le-ai putea aduce jertfă lui Dumnezeu. Dacă ai alunga invidia, rugăciunea ta ar avea putere. Invidia îl slăbește duhovnicește pe om.” (pg. 120-121)

† Cel care-și îngroapă darurile invidiază darurile celorlalți. “Cum va putea cineva care invidiază să biruiască invidia? De cunoaște darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu și le pune în valoare, nu va mai invidia, iar viața lui va deveni Rai. Mulți nu-și văd darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu, ci văd numai darurile celorlalți și îi cuprinde invidia. (…) Fiecare trebuie să caute să vadă dacă nu cumva darul pe care îl vede la altul și pentru care îl invidiază îl are și el, dar nu-l cultivă Sau poate că Dumnezeu i-a dat un alt dar. Căci Dumnezeu nu nedreptățește pe nimeni: fiecăruia i-a dat un dar deosebit care să-l ajute în sporirea lui duhovnicească. Așa cum un om nu seamănă cu celălalt, tot astfel și darul unuia nu seamănă cu darul celuilalt. (…) Să-și găsescă, așadar, fiecare darurile pe care i le-a dat Bunul Dumnezeu și să-l slăvescă, nu în mod egoist, fariseic, ci smerit, recunoscând faptul că nu s-a arătat vrednic de darurile lui Dumnezeu, iar pe viitor să le pună în valoare. (…) Să nu fim nemulțumitori față de Dumnezeu, Părintele nostru cel Bun, Care a înzestrat toate făpturile Sale cu diferite daruri, căci El știe de ce anume are trebuință fiecare, ca să nu se vatăme.” (pg. 121-123)

† Invidia cea bună. “Când cineva invidiază binele altuia și în același timp se bucură de sporirea lui, atunci această invidie este bună. Dacă însă se mâhnește când îl vede pe celălalt că sporește sau se bucură cu viclenie de necazul aceluia, această invidie este rea.” Invidia cea bună se dobândește bucurându-te pentru cel care sporește și luptându-te să îl ajungi. “Astfel te vei schimba duhovnicește și va rămâne înlăuntrul tău Harul lui Dumnezeu, care dăruiește veselia cerească încă din această viață. (…) Când omul ajunge să se bucure de sporirea celorlalți, atunci Hristos îi va da lui toată sporirea acelora, iar el se va bucura cât se vor bucura toți ceilalți la un loc. Și atunci, firește, multă va fi și sporirea și bucuria lui.” (pg. 123-126)