Biserica

Șerban VodĂ

Praznicul Înălțării Sfintei Cruci în Biserica Șerban-Vodă


De două ori pe an, şi anume în Duminica a treia din Postul Paştilor şi de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, Sfânta Cruce se află în mijlocul nostru, împodobită cu multă măiestrie, spre a ne aduce aminte că suntem chemaţi să stabilim o relaţie vie cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci poartă în ea însăşi această dublă şi paradoxală semnificaţie: este un praznic al bucuriei, pentru că facem amintirea aflării ei de către Împărăteasa Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, şi înălţarea ei în faţa credincioşilor de către Episcopul Macarie al Ierusalimului în ziua de 14 septembrie a anului 335; este, în acelaşi timp, un praznic de reculegere sufletească pentru că Evanghelia rânduită ne transpune în Sfânta şi Marea Vineri, ziua în care se înalţă în faţa creştinilor Crucea de pe Golgota.
​Trebuie să înțelegem că prin cruce căpătăm şi noi biruinţă asupra tuturor necazurilor şi suferinţelor din viaţa aceasta şi binecuvântare de la Hristos Dumnezeu.
​Fiecare om îşi are crucea sa de dus pe acest pământ, porţia sa de suferinţă, mai mare sau mai mică. Orice suferinţă este grea şi neplăcută, pentru că este o înfrângere a voii şi a planurilor noastre, o piedică pusă de-a curmezişul drumului pe care noi înşine ni l-am ales.
​Există o cruce a căsătoriei, care trebuie dusă cu multă răbdare şi jertfelnicie, dar şi una a fecioriei; există o cruce a bătrâneţii când omul este părăsit de puteri, de sănătate, de copii, de prieteni; există o cruce a văduviei, a sărmanilor şi a orfanilor, există o cruce a bolilor de tot felul şi a suferinţei. Vrând sau nevrând, crucea este de neînlăturat pentru fiecare. Însă, pentru unii, crucea aduce mântuire, în timp ce pentru alţii aduce pieire. Suferinţa şi necazurile de care ne temem atâta şi pe care vrem să le înlăturăm cu orice chip sunt lăsate de Dumnezeu ca să ne modeleze, să ne facă mai buni, mai îngăduitori cu suferinţele altora, într-un cuvânt, să nu batem pasul pe loc în viaţa noastră duhovnicească.
​Trebuie să luăm aminte la faptul că Sfânta Cruce ne însoţeşte întreaga viaţă, de la naştere până la moarte, fiind semnul cu care se face sfinţirea şi se întrupează sfinţenia. Fără semnul Sfintei Cruci schiţat de mâna preotului peste Sfântul Potir şi Sfântul Disc nu se face sfinţirea, respectiv prefacerea darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului. Fără afundarea mâinii preotului în apă, făcând întreit semnul Sfintei Cruci, nu se sfinţeşte apa nici la Agheasma mică, nici la Bobotează. Cu Sfânta Cruce este pecetluit pruncul la botez, cu Sfânta Cruce se binecuvântează inelele la logodnă şi cununiile şi tot Sfânta Cruce îl veghează pe creştin la mormânt. Împărtăşirea oricărui dar în cadrul Sfintei Liturghii, sau a altor slujbe divine, se face în chipul Crucii.
​Sfinţii Părinţi ne arată că braţul vertical al Crucii înseamnă puterea Dumnezeirii, care stăpâneşte toate în cer şi pe pământ, iar braţul orizontal înseamnă lumea cea zidită, care atârnă de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Acolo unde se întâlnesc braţele crucii, acolo se întâlneşte Dumnezeu cu omul. Astfel, Sfânta Cruce este mijlocul de sfinţire al vieţii noastre şi al lumii întregi, este semnul prezenţei lui Dumnezeu, este o chemare la continuă depăşire de sine, un îndemn ca viaţa noastră să nu mai curgă aşa cum curgea în mod obişnuit. Ori de câte ori stăm în faţa Domnului şi facem semnul Sfintei Cruci, atunci noi pe noi înşine ne sfinţim şi ne dăruim lui Dumnezeu. Aşezând Crucea lui Hristos la loc de cinste în Biserică, în casă, în vieţile noastre, ne afirmăm de fapt pe noi înşine. Să iubim, aşadar, Crucea lui Hristos, spunea părintele Arsenie Papacioc, şi ea ne va ajuta să iubim crucile noastre!
​Le mulțumim pe această cale tuturor acelora care s-au trudit pentru împodobirea Praznicului Înălțării Sfintei Cruci și-i încredințăm că se află pururea în rugăciunile bisericii noastre.